Faceți căutări pe acest blog

duminică, 4 mai 2014

Greseli pe care le fac adesea mamele adoptive



Cand anunti ca adopti un copil, ceilalti te vor felicita, vor fi rezervati sau iti vor spune ca nu-ti inteleg decizia. Cand apare copilul, fiind o noutate, toate privirile vor fi indreptate spre el si noua familie. Asa ca, presiunea pe mama, care a asteptat atat de mult timp sa fie mama e cu atat mai mare.
O greseala pe care am remarcat-o, inclusive la mine este ca suntem prea dure cu copiii, le cerem sa fie perfecti. De ce?
o    pentru ca se simt ele constant evaluate (in general mamele adoptive apartin clasei de mijloc, sunt femei care au “reusit”pe toate planurile, mai putin in a avea copii, si atunci simt ca trebuie sa exceleze si la asta. Simt presiunea cu atat mai mare cu cat ele insele sunt mai competitive/sus pe scara sociala. Daca mai sunt incojurate de unii care le “felicita in decizia de a adopta” dar se uita chioras la orice copil care nu are sange albastru ca al lor... atunci presiunea devine de nesuportat – ele trebuie sa “le arate”, sa le demonstreze fie ca se inseala, fie sa nu-i dezamageasca nici pe acest plan.
o   pentru ca, el, copilul trebuie sa fie mereu cel putin la fel de bun ca ceilalti daca nu mai bun. Pentru a fi integrat, acceptat. Au senzatia ca ceilalti le evalueaza constant copilul, si-l pun sub lupa, punand orice iesire sau obraznicie pe seama provenientei (mai sunt si dintr-acestia, eu i-am indepartat din viata mea, pentru ca imi faceau rau). Daca copilul tipa, se ia la harta, face greseli, e obraznic, mama traieste intr-un stres constant si-i face observatii incercand sa intervina tot timpul si sa tina totul sub control. Ce rezulta? Un copil care cand trebuie sa se dezlantuie, atunci o face si pare de necontrolat. Copilul trebuie sa se si prosteasca, sa se joae, sa tipe, sa planga, sa cante, sa-si manifeste frustrarile la fel ca oricare dintre noi. Oh si va garantez ca ceilalti copii (ai cunoscutilor vostri) nu sunt deloc asa cum vi-i descriu ei. Dar daca odrasla lor ar fi fost in locul la a vostra ma indoiesc ca ar fi fost la fel de manierat, de cuminte, de chilibrat, de educat, nu uitati asta.
         Sunt aspecte pe care educatia le rezolva (cum sa salute, sa manance, ce postura sa aiba…), dar sunt aspect care tin doar de caracter (incapatanarea, introversiunea de exemplu) si caracterul nu poate fi schimbat, aspecte care tin de trecut (daca de exemplu a fost laudat sau s-a ras in trecut de vreo trasnaie pe care o facea e foarte greu de revenit – copilul meu tragea matzele de coada cand era la asistentul maternal, le lua de coada si le invartea prin aer spre amuzamentul familiei acestuia, astfel incat, cand a ajuns acasa la motanul nostru, cu greu am reusit sa o dezvat sa nu-i mai aplice corectii, si chiar si acum dupa jumatate de an au o relatie de iubire-ura). Plus ca sunt lucruri pentru care poate a fost lovit, certat, lucruri pe care voi nu puneti pret si atunci, el de frica sa nu va supere continua cu alta prostie si mai mare, sau minte, sau ascunde… De exemplu pentru AM era foarte importanta curatenia (erau patru copii toti sub 5 ani) dar lingeai mac, nu se vedea nicio jucarie, niciun punct deranjat, copiii erau aliniati pe pat ca sardelele si se uitau la televizor. Mie nu-mi pasa daca a facut dezordine, sau si-a varsat borsul pe ea, sau mananca cu mana, sau desterne cuvertura . Dar ea inca ma mai intreaba de o mie de ori daca am iertat-o ca s-a murdarit:D, sau ca a spart un pahar. Nu i-as permite niciodata insa sa-mi raspunda obraznic, ceea ce pentru maternali era la ordinea zilei. Vreau sa spun ca regulile trebuie sa fie clare, dar trebuie invatate din mers pe unele, multe din ele s-ar putea sa fi fost intarite in trecut prin pedeapsa/recompena. 
         Invatati sa va prostiti. O mama care are un bebelus invata sa se alinte si sa-l alinte, dar o mama care ia un copil marisor, nu a avut timpul necesar pentru a invata  cum sa-i provoace un zambet, o bucurie. Invatati sa va bucurati de copil si sa-l evaluati mai putin. Sa va bucurati de dumneavoastra ca mama si sa va oferiti mai mult credit. Sa va stropiti cu apa, sau sa va pupati peste tot sau sa va bateti cu perne, cu iarba cosita, sa va fugariti…poate inseamna mai mult decat cinci lectii si nu fiecare pas trebuie sa fie unul educativ. Pana la urma va invata la scoala literele, dar limbajul iubirii numai dumneavoastra il puteti invata.

23 de comentarii:

  1. Anca, in primele 9 luni copilul meu m.ar fi părăsit cu oricine i.ar fi zâmbit mai larg sau i.ar fi întins un dulce. In acele clipe îmi venea sa intru in pământ, mă gândeam ca oamenii sigur vor.socoti ca nu folosesc cele mai bune "terapii materne" ca sa.i dezvolt copilului atasamentul fata de mine. 😊 Am avut si vecini binevoitori care intrebau in prezenta puiului: "asta micu' va zice mama?" si alte asemenea interpelari care starneau in mine un ceva. Putin mai târziu am inteles altfel lucrurile si am invatat sa nu le mai personal, sa zic asa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sunt norocoasa pentru ca al meu copil la inceput se incolotacea efectiv de piciorul meu de frica sa nu plec sau sa ramana intr-o camera fara mine, voia sa o tin strans in brate, incat ceilalti se uitau chioras ca nu se poate desprinde, ca vai ce speriata este, ca cine stie ce e in capul ei. Cat despre ceilalti, eu am fost cu copilul la o saptamana - doua dupa ce a venit acasa, la serviciu si s-a apucat de plans cand colegele mele au sarit pe ea:d, nu mai vazuse in viata ei atatea persoane si am avut surpriza ca o colega sa ma intrebe de curand daca e tot la fel de "salbatica". Nu stiu daca cineva din afara poate intelege prin ce trec copiii si noi...cate rani sunt de vindecat, cata adaptare... Eu tot timpul ii intreb pe cei mai "ciudati" : daca v-as lua copilul vostru si l-as avea de o spatamana/luna cum credeti ca s-ar comporta?

      Ștergere
  2. Ioiii, da, si eu imi amintesc cum aveam impresia ca toti cunoscutii vin sa vada cum arata un copil adoptat si ii spuneam sotului: -Na, s-au lamurit si astia ca are 2 mainute, 2 picioare, 2 ochi… ca toti ceilalti.
    Curiosii si sfatuitorii de serviciu sunt la tot pasul. Noroc ca parintii adoptivi simt ca au un alt drum si nu se pot compara cu startul din familiile cu copii biliogici. Iar atunci mai contracaram asa, prin intuitie (ca mie imi era frica si sa ma incred in propriul meu instinct la inceput), tot ce nu ni se potriveste.
    'Reteta' noastra care inca mai rezista dupa mai bine de 3 ani este sa ne punem in papucii ei (sa simpatizam, empatizam cu ea, sa o intrebam constant ce si cum, sa o respectam intr-o relatie egala, sa o luam in serios, sa ne tinem de cuvant indiferent ce) si sa petrecem activ timp impreuna, cat se poate de mult (sa fim parte din jocurile ei, sa dormim impreuna, sa descoperim alaturi, etc.)
    Cat desire cat dureaza drumul pana la un atasament sigur, noi primul pas l-am facut dupa 2-3 luni, cand pentru prima data a refuzat pe altcineva, intinzandu-si bratele in fata si impingand persoana care o luase in brate. Atunci am inteles ca incepe sa ne prefere cu adevarat. Avea varsta de 1 an si un pic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La noi a fost la doua saptamani dupa ce am adus o acasa, a vrut in bratele mele si asa a ramas. Dar avantajul la noi a fost ca ne vedeam de 2-3ori pe saptamana in periaoda de potrivire (de aproape trei luni) si venea acasa,deci tot cam asa ca perioada... Eu ma bucur zilnic de copilul meu si ii multumesc Lui Dumnezeu pentru asa o minune, este perfecta, daca o ansteam eu sigur nu-mi iesea asa de bine:) si ea de noi si de viata. Este un copil fericit si asta imi da speranta atunci cand mai am vreo temere legata de faptul ca sunt sau nu o mama buna:)

      Ștergere
    2. Si mamele biologice au temeri la fel de multe si se intreaba daca sunt mame bune, asa cum si-ar dori sau cum ar trebui sa fie... si asta zilnic, chiar daca nu o marturisesc nimanui atat de des. Eu sunt una dintre ele... Sper sa reusesc sa-mi pot creste fetita bine, frumos, sa am rabdare si putere pentru toate cate vor aparea de acum inainte! Nu putem face totul perfect, dar putem incerca, atat cat ne pricepem, asa cum simtim in adancul sufletului!
      Dumnezeu sa ne ajute tuturor!

      Ștergere
  3. Anca :)) ..esti minunata! Va doresc sa fiti fericite , sanatoase si vesele :))) , nu am reusit sa-ti citesc tot blogul , insa am tot timpul ...Daca poti sa-mi spui , te rog ,cat a durat tot procesul acesta( din momentul in care ati primit atestatul .... si intalnirea cu printesa ) ,ti-as fi recunoscatoare.Noi pregatim actele pentru dosarul de adoptie , il vom depune in Ilfov.
    O zi frumoasa:)))
    C

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc C, nu-s chiar asa minunata, sunt doar o mama ca oricare alta. Primul atestat l-am obtinut in mai 2011 iar pe 18 septembrie 2013 am vazut fetita. Sa aveti rabdare, cel mai bun copil, caruia puteti sa i fiti cei mai buni parinti va asteapta:*

      Ștergere
    2. Legea s-a schimbat intre timp. Nimeni, insa, nu iti poate garanta timpul care trece pana la intalnirea cu copilul tau( n-am pus ghilimele pentru ca vei sti sigur cand o sa fie al tau).... poti fi sunat dupa o saptamana si sa nu vrei sa continui potrivirea, poti sa primesti 7-8-10 telefoane si sa ti se prezinte 20-30 de copii( e cazul nostru) si sa nu accepti niciunul, poate nu primesti niciun telefon 11 luni din cele 12 cat este valabil atestatul si, atunci cand iti pierzi nadejdea sa primesti telefonul dorit. Am inteles ca legea e putin interpretabila, de la judet la judet. In cazul nostru, lucrurile au stat cam asa:
      - avem peste 50 de ani
      - suntem la primul atestat( iunie 2014)
      - am fost sunati de multe ori in 10 luni( niciodata nu am trecut de faza cu prezentarea fotografiei copilului)
      - am stiut de cand am primit telefon si mi s-a prezentat istoricul lui A, ca el este copilul nostru( nu ma intrebati cum de am stiut, ca nu stiu sa va raspund)
      - am avut prima intalnire in parcul de joaca din orasul lui( noi stam la 50 de km); OBSERVATIE: nu mi se pare o idee grozava ca prima intalnire sa se desfasoare in parcul de joaca...pai, copilul de 5 ani se duce in parc sa stea de vorba cu niste necunoscuti care vor totul de la el sau...sa se joace)
      - urmau 3 zile in care sa ne hotaram daca vrem sa continuam potrivirea cu copilul; noi nu am avut nevoie de cele trei zile pentru ca ne-am hotarat imediat
      - a urmat o perioada de aprox. 2 saptamani de intalniri zilnice: la domiciliul copilului, la noi acasa( insotit de asistenta maternala), in locuri neutre( locuri de joaca....)
      - la finalul acestei perioade...s-a intocmit un raport si s-a depus dosarul la Tribunal(bineinteles ca, termenul de depunere a dosarului fiind de 5 zile...d-na jurist l-a depus in...a 4-a zi...ce conteaza ca e un copil de 5 ani, suficient de mare sa inteleaga schimbarile din viata lui dar nu destul de mare sa priceapa de ce niste acte nu il lasa sa ramana cu noi)
      - ultima intalnire obligatorie a fost pe 4 mai iar Tribunalul ne-a dat termen pe 29 mai...pregatiti-va sa spuneti cele mai fanteziste minciuni pe care copilul sa le si creada.....desi la cursuri si mai tot timpul ni se spune sa fim cat mai naturali cu copiii si sa nu-I mintim
      - noi mai avem si alta problema: asistenta maternala mai are un copil in plasament( are 10 ani) iar acesta, inevitabil, este invidios si il zapaceste pe A., il debusoleaza complet
      - pana la hotararea judecatoreasca avem dreptul sa vedem copilul zilnic, intre orele10-20...dar ne este imposibil sa ne vedem in fiecare zi( distanta, serviciul, banii.....)
      - ca o mama-leoaica ce ma simt...am facut o cerere de reducere a timpului pana la hotarare...e aproape imposibil dar....sunt datoare sa incerc
      Cu Dumnezeu inainte! Si multa bafta tuturor!

      Ștergere
    3. Un pic mai aveti ca sa fiti o familie completa si definitiva, in acelasi spatiu. Felicitari! Ce ii spune baietelul n-are nicio importanta, ii veti alunga voi orice frica:*

      Ștergere
  4. Multumesc pentru promptitudine, raman la parerea mea : esti minunata! Si eu sunt mamica, am o fetita de aproape 6 anisori si acum am pornit pe drumul asta, sper sa nu dureze chiar atat de mult ...
    O zi frumoasa :))
    C

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa-ti traiasca fetita si sa aiba cat mai curand un fratior/surioara. Parca s-au mai fluidizat intr-adevar lucrurile incepand cu acest an:*

      Ștergere
  5. Felicitari! Si eu sunt o mamica adoptiva, am o fetita de 13 ani.Cand am adoptat-o in 2002 lucrurile parca erau mai simple. Inca nu am citit blogul dar o voi face-o.Felicitari !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa iti traiasca, cum e cu un adolescent adoptat? Acum e greu dar nu imposibil, oricat am astepta la sfarsitul drumului toate devenim mame:*

      Ștergere
  6. Si eu cred ca esti o mama minunata, alt cuvant nu gasesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Ina, invat in fiecare zi, am limiteee si inca foarte multe, mai dau gres, mai fac si bine ce fac, ma mai rog, mai evoluez, imi pierd rabdarea, zambesc, iubesc, sunt ca oricare alta mama:*

      Ștergere
    2. Exact, nu exista mama perfecta. Asta le spun si eu fetelor mele, cand gresesc, ca gresesc si eu, le spun ca atunci cand vine copilul pe lume nu primesti si un manual care sa te invete sa fii mama. Fiecare invata pe parcurs si ca uneori facem si noi mamele greseli asa cum si copiii fac. Si unii si altii invata din greselile lor, eu chiar le incurajez sa-mi spuna cand le deranjeaza ceva din ce fac sau spun, asa cum si eu le spun lor. Si pe baza acestor discutii vedem ce avem de facut, de schimbat, sa fie bine pentru toata lumea.
      Dar din ce citesc eu (sa stii ca o dupa-amiaza mi-am petrecut-o "rasfoind" postarile mai vechi :)), raman la aceeasi parere: esti o mama grozava!

      Ștergere
  7. Draga mea,
    In primul rand sa-ti traiasca Ilincuta si sa va bucurati de ea.
    In al doilea rand iti scriu in calitate de mama adoptiva... langa mine doarme un pui de om care a implinit pe 27 aprilie tot 4 ani, si pe 5 februarie un an de cand l-am adus acasa.
    Am descoperit intamplator blogurile tale si ma bucur...
    Raman cu ochii pe tine... eu is cam lenesa la scris :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga Dana sa-ti traisca puiutul mic si frumos :*, poate ne mai spui din ce ati trait voi, de multe ori as fi avut nevoie de un sfat, o incurajare, sa stiu ca asta e normalitate si nu sunt singura care simte/trece prin ceva, asta daca o sa ai chef vreodata :)

      Ștergere
  8. Ca si tine am ales sa scriu despre adoptie pe blogul meu... numai ca eu nu sunt atat de perseverenta. Am insistat mai mult pe decizia de a adopta pentru ca vedeam in jurul meu oameni sceptici si e nedrept si pacat sa nu dea o sansa acestor copii si sa nu-si dea o sansa lor ca familie.
    Noi suntem foarte fericiti. Matei e un spectacol intreg in fiecare zi.
    Si da Anca... e normalitate si nuu esti singura...
    Faptul ca ti-am gasit blogul si ca il voi urmari... ma va face sa iti spun la fiecare articol al tau cum se intampla la mine. Si sa scriu la randul meu daca eu vad lucrurile altfel... sau in caasa noastra lucrurile se intampl altfel.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dana, eu ti-am citit blogul in martie 2013, ce mult si frumos ati evoluat!

      Ștergere
  9. esti minunata, si eu sunt in situatia ta, avem o fetita de 4 ani jumate! culmea, culmilor, avem pina si aceeasi salopeta:). eu am incercat, pina acum am reusit sa ma tin de treaba( e la noi de aproape 1 ani si 7 luni), ii scriu un jurnal, sper cind va fi mare sa inteleaga prin ce am trecut impreuna! toate bune si mult succes!
    cu drag, madalina

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Madalina ce ma bucur ca ai si tu o fetita minunata si ca scrii pentru ea...poate intr-o zi impartasesti si cu noi ce ai facut pozitiv si ce mai era de imbunatatit in construirea relatiei:), cei care acum sunt la inceput cred si sper ca gasesc folositaore experientele noastre...

      Ștergere
  10. Citesc petnru a doua oara blogul acum dupa ce m-am atestat(inafara de frunzareli ocazionale ;) ). Pricep mai clar ce scrie aici. Si poate dupa ce adopt o sa pricep si mai bine. De nepretuit. Nicoleta

    RăspundețiȘtergere