Faceți căutări pe acest blog

marți, 18 martie 2014

Primele 3 luni acasa ale copilului adoptat I

google
       Au trecut trei luni deja de cand Ilinca este acasa. Inainte sa vina imi doream sa postez fiecare zi pe care o parcurgem pe blog, poate e util cuiva si noua,  dar timpul nu mi-a permis, am scris insa intr-un jurnal pe hartie. Nimeni din afara nu ar ghici ca nu este a mea dintotdeauna, chiar si eu uit tot mai des. Acum Ilinca este o domnisoara desteapta, politicoasa, frumoasa, creativa. In trei luni a invatat sa vorbeasca, sa se poarte, sa-si controleze emotiile, sa se adapteze la sute de situatii noi, sa numere, sa spuna multe poezii, povesti, sa deseneze, sa se joace singura, si...sa creeze ea povesti si cantecele. A invatat animalele si culorile si numerele, si adunarea si... (lucruri firesti, dar pe care eu nu am pus accentul) - le-a invatat pentru ca este un copil dornic sa invete, e ca un burete care absoarbe informatiile, un copil harnic... La gradinita nu se deosebeste acum prin nimic fata de ceilalti copii. Nu am pus accent pe informatie ci pe relatie. Asta mi-a recomandat-o un psiholog in prima saptamana cand venise acasa si eram inebunita ca nu stie absolut nimic (in afara de "papusoi" nu stia nici o leguma de exemplu). Asa ca am lasat-o mai moale cu informatia si am pus acentul pe relatia dintre noi si bine am facut.
      Prima luna a fost...daca nu toata luna, primele doua saptamani un iad pentru mine cel putin. Copilul pe care ti-l doresti vine cu un intreg bagaj de rupturi, obiceiuri si sub imperiul schimbarii, a temerilor, a dorului de asistentul maternal, a frustrarilor te poate aduce la stari aproape de deznadejde. In prima saptamana ma inchideam in baie si plangeam si apoi ieseam iar zambitoare si pozitiva. Unii copii se manifesta prin plans, prin suparare, Ilinca prin obraznicii. Imi testa de mii de ori pe zi limitele, era de-o obrznicie crunta, facea intentionat ce stia ca nu are voie, ma ignora cand vorbeam cu ea. Unele sfaturi privinda adoptia spun ca trebuie sa-i canti in struna pentru ca sa se lipeasca de tine. Nu am facut-o, am pedepsit-o destul de des, ca ajusesem eu frustrata de atata cearta. Plangea des si din orice, striga " tatiiiii" - pe asistentul maternal de mi se rupea inima la fiecare cearta, si repeta un cuvant de parca i se bloca creierul de genul " vreau apa, apa, apa , apaaaa, apa...". Eu cred ca un copil are nevoie de autoritate, in genere am fost destul de ferma, dar nu o lasam sa planga la nesfarsit asa ca am invatat-o sa-si ceara scuze si apoi sa ne impacam (la inceput ne impacam cu o bucurie exagerata) si o luam in brate si o alinam.
M-am jucat multe jocuri care presupun nevoile fizice de baza, de tandrete, de atingeri -  dansam de multe ori pe zi impreuna (ea in bratele mele), faceam pizza pe spatele ei (un joc prostesc cand framanti aluatul, apoi il intinzi, pui salam, rosioare...)- si ii masezi spatele, inelus invartecus in palma ca sa ma lase sa o tin de mana (acum si prin casa ne tinem de mana), o pupam cu forta uneori sa vada ce placut este, am facut baie cu ea, am invatat-o sa se cuibareasca la mine in brate cand doarme. Chiar daca copilul pe care il veti lua a dormit singur pana acum, "invatati-l prost" si luati-l in pat cu dumneavoastra, apropierea fizica este ceva magic, se creaza o intimitate, o incredere, o caldura, el se simte protejat, isi dezvolta sentimentul de siguranta vis a vis de dvs..
    Am luat-o des in brate de cate ori am putut. I-am spus ca o iubesc si pe strada si acasa si in orice moment, mergem pe strada si hat cate un pupic pe manuta. Am intrat de cate ori a fost nevoie in jocuri stupide de-a cocuta - multi dintre copiii adoptati vor sa-si refaca traseul firesc al vietii si atunci vor sa fie cocute pentru cateva minute (cred ca vor sa treaca prin toate fazele normale ale unui copil iubit/dorit) -cand Ilinca dorea (acum vad ca a depasit faza) nani nani puiul mamii, era cocuta o leganam si-i cantam apoi redevenea fetita mare. La inceput isi acoperea fata cu mainile cand o pupam, imi evita privirea, apoi m-a lasat sa o pup, iar acum ma copleseste cu pupaturi in orice moment.

    O sa fiti socati poate, dar cel mai de ajutor lucru in procesul de adaptare si in normalitatea fetitei mele este faptul ca isi suge degetul. Sunt recunoscatoare pentru asta (desi ma enerveaza inca cateodata cand dorm ca mai tzocaie) - este ceva al ei din primele zile de viata, pe care s-a putut baza intotdeauna, si oricate schimbari au fost in ultima vreme, "el" este acelasi, punctul de sprijin. Ilinca are si un ursulet (pe care i l-am cumparat eu la prima intalnire in oras cand eram in potrivire cu care doarme, dar este incomparabil). Ea isi suge degetul inainte de culcare si noaptea in somn. Daca i se deformeaza dintii, maxilarul (pana acum nu vad modificari) mi se pare un pret foarte mic fata de sanatatea psihica si afectiva a copilului - aparatele dentare sunt oricum tot mai performante.
       Eu am stat o luna acasa cu ea, apoi fix la o luna a mers la gradinita - nu s-a temut, nu a plans, s-a adaptat repede, stia fiecare minut ce se intampla la gradinita (am recapitulat zilnic cu doua saptamani inainte de a merge ce se intampla - mergi te joci, papi, dormi si apoi vine repede mami si te ia acasa).
Ideal ar fi fost poate sa stau mai mult de o luna acasa dar nu am avut cum. Oricum in aceasta luna i-am redus la maxim stimulii de orice fel: cat mai putine persoane cu care sa intre in contact, am stat mai mult in casa sau am fost la plimbare, am ascuns cadourile pe care i le-au adus cunoscutii si familia (nu cumva sa creada ca de cate ori intra cineva pe usa va primi cate ceva) si ca sa nu fie coplesita de atatea jucarii, haine, mancare... Copilul trebuie sa isi doreasca ceva ca sa il primeasca (ma refer la jucarii, carti, teatru, film, cursuri) nu sa venim in intampinarea nevoilor lui de acest fel. La televizor am incercat sa nu o las mai deloc, cu foarte putine exceptii (2 desene de cate jumatate de ora fiecare) timp necesar pentru mine sa pot respira la inceput. Acum in timpul saptamanii nu deschidem televizorul si in week-end uneori la acestea alteori deloc (eu cred ca televizorul este foarte daunator pentru copii (la asistentul maternal se uita zi lumina 7/7 zile), nu ma intereseaza achizitiile pe care le-ar face de la desene - poate invata 100 de cuvinte noi, dar atentia are foarte mult de suferit) - daca acum cateva luni nu avea rabdare sa-i spun nici o poveste de cateva pagini, acum pot sa-i citesc povesti lungi ca "Frumaosa din padurea adormita".
Am incercat sa ii ofer o rutina foarte clara: in fiecare seara spunem povestea si rugaciunea (povestea inseamna o poveste inventata despre o oita care nu are prieteni si se imprieteneste cu o fetita minuanta care doarme cu mamica ei si cu ursuletul in fiecare noapte (ca noi?), sa se poata plasa in contextul unei normalitati, vinerea coboram pe jos de la gradinita si mergem la Biserica, sambata dimineata facem prajituri...toate astea verbalizate ca sa si inteleaga rutina (ii da un sentiment de siguranta).
Va continua...

16 comentarii:

  1. E minunat tot ce ne descrii! ne strecori in suflete un gand care vreodata ar putea deveni o implinire.
    Multumim!

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos scris si mai ales m-am regasit in multe din trairile tale si acum parca imi pare rau ca nu am randuit pe hartie nimic din simtirile mele de la inceput.Mult succes iti doresc .Iti voi urmari blogul si poate ne vom intalni vreodata.

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga Anca, ma bucur mult ca am gasit blogul tau. Iti doresc multa rabdare si suntem alaturi de tine, noi cei care deja am trecut prin primele faze ale adoptiei. E minunat, nici nu putem reda in cuvinte iubirea pentru copiii nostri.
    O zi buna!
    Felicia Dujardi

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc pentru ca impartasesti cu noi aceste momente speciale.Si noi speram sa avem parte de aceeasi fericire ca a ta(mai avem un pic si luam atestatul).Abia astept sa va citesc mai departe(pe tine si micuta ta).Inca o data iti multumesc ca mi-ai fost alaturi fie si doar virtual.
    Raluca

    RăspundețiȘtergere
  5. Va multumesc, ma bucur ca va este de folos si...aveti rabdare. Cel mai frumos copil din lume deja va asteapta:*

    RăspundețiȘtergere
  6. Imbratisari calde pt tot ce ai scris!!! Ai admiratia si aprecierile mele.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu stiu daca e bine sa o determini sa-si reprime plansul... O dresezi mai usor, dar raman rani nevindecate.

    http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2013/10/regasirea-profunda.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai nu cred ca asta am facut...nu am lasat-o sa planga la infinit pentru ca mi se parea ca in cazul nostru se casca o prapastie mare-ea cu durere ei acolo sa stea sa planga, asa ca o luam in brate si o alinam si ne impakam. Hai sa ne impacam si exageram bucuria impacarii. Am invatat-o sa isi ceara scuze si sa se impace cu omul/oamenii, de exemplu am fost in parc si a lovit o fetita din greseala si s-a dus si i-a spus " nu am vrut sa te lovesc" - mi-a crescut inima cat un bostan de bucurie ca poate sa se duca sa recunoasca ca a gresit, eu cred ca nu are rost sa stai bosumflat cand poti sa-ti recunosti greseala, sa dezamorsezi situatia si sa te joci in continuare. Nu ma refer la tristeti pe acelea le discutam la culcare si cand facem baie. Dar n am putut sa o las sa planga la infinit si nici acum nu o las, mai ales ca acum nu mai striga tati ci ma striga pe mine "mamiii" si ma duc si o iau in brate si o alin..., iar daca am certat-o pentru vreo prostioara dupa ce ne cerem scuze si ne impacam acum :)

      Ștergere
  8. Buna,Anca!
    Am gasit din intamplare blogul tau si tare ma bucur ca te-am gasit! Noi suntem la faza de potrivire cu un baietel de 2 ani si 8 luni...si imi pun o gramada de intrebari, iar la cateva am gasit raspunsul citind randurile tale! Am plans de bucurie cand ne-au anuntat ca suntem primii pe lista la potrivire,iar acum il vizitam pana primim hotararea judecatoreasca pentru pre-adoptie! Marturisesc ca am trecut de la starea de bucurie la cea de incertitudine, si sunt un pic speriata: oare o sa reusesc sa fac fata la tot, o sa reusesc sa fiu o mama buna,daca nu stiu sa ma port,sa il cresc, sa il educ? etc..etc...Imi pun mii de intrebari, si te rog sa-mi spui daca si tu ai simtit la fel la inceput, sau sunt eu anormala! Ma mai linistesc un pic cand il vad, e o minune de copil, care zambeste mereu. A avut noroc de o asistenta maternala tanara,care s-a ocupat cat de cat de el, a crescut alaturi de cei 2 copii naturali ai ei. Acum asteptam sa il primim acasa, intre timp ii pregatim camera,dar intrebarile continua....si... sper sa fie totul bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ana, eu am avut muuuulte multe temeri, la un moment dat inclusiv teama de a nu saraci, sa nu se intample ceva si sa nu am ce sa-i dau la copil de mancare:)). Cea mai buna mama vei fi pentru ca el te va invata ce inseamna pentru el cea mai buna mama, el stie de ce feld e mama are nevoie. Relaxeaza-te, daca poti sa stai cat mai mult cu el acasa stai, redu stimulii, stiu ca vrei sa te lauzi cu el, dar cu cat vede cat mai putine persoane e mai bine pana va lipiti. Nu va stresati cu camera lui decat in masura inc are trebuie sa fie un mediu sigur. Copiilor nu el trebuie prea mutle lucruri, mai ales unuia care pana acum impartea cu altii totul- va fi coplesit. Copilul trebuie sa-si doreasca el jucarii, carti, haine...nu sa venim noi in intampinarea nevoilor lui. Prima saptamana, primele doua vor fi stresante, dar apoi...va fi minuant. Eu si azi dimineata ii multumeam DOmnului cand vedeam copilul alergand spre gradinita. O sa fii cea mai buna mama, asta e sigur:*

      Ștergere
    2. Ana felicitari pentru baietel! Sunteti norocosi ca v-ati intalnit:*

      Ștergere
    3. Multumesc,Anca,pentru incurajari! Multumesc mult!

      Ștergere
  9. Felicitari ! Sa te bucuri toata viata ta de ea !
    Am o intrebare /sugestie pentru tine si pentru mamele care iti mai citesc blogul .Te-ai gandit la o poveste pe care sa i-o spui , despre modul in care ea a ajuns in familia voastra ? O poveste/istorie adevarata , dar infrumusetata pe care sa i-o tot spui pana se face mare ? Sau cum te-ai gandit sa faci ? Eu am aflat la 42 de ani ( intamplator ) ca am fost adoptata pe la un an si jumatate si abia atunci mi-am explicat multe din greselile mamei mele . Cand eram copil nu intelegeam nimic . Probabil ca daca as fi stiut , as fi fost recunoscatoare mai devreme . Asa , de exemplu , nu am inteles niciodata de ce bunicile nu ma iubeau ca si pe ceilalti nepoti . Si m-am ales cu o frustrare permanenta . Acum , ca adult , dupa ce mi-a trecut uimirea si mi-am rezolvat frustrarile si ii sunt recunoscatoare sincer mamei mele .
    Mi se pare foarte interesant modul in care va verifica /studiaza/educa/etc statul pe voi ,viitorii parinti adoptivi. Ca sa fii parinte natural , trebuie doar sa faci sex. Orice tembel sarac urat fara un acoperis deasupra capului si cu ADN-ul in pioneze poate sa fie parinte natural .Si statul nu are nici o grija de copilul rezultat. La voi in schimb, mai aveati putin si va punea sa faceti master in crescut copii.
    Inca o data , te felicit si iti urez succes !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ioana multumesc ca impartasesti asta cu noi (cu mine si cei care adopta si trec pe aici). De la a 3-a vizita facuta la as maternal am laut-o in masina si i-am spus povestea, ca o cautam si doream si ca intr-o zi am gasit o fetita minunata... Ea stie unde a stat si restul, are o memorie destul de buna, nu vreau sa-i ascund nici o clipa, pe aistentii maternali i-am integrat ca pe bunici in familia extinsa... Numai ca intr-o zi am incercat sa-i explic ca bebelusii stau in burta la mamici, si, ca atatia alti copii s-a speriat foarte tare aproape de plans ca mamaicile mananca copiii (am mai auzit si alti copii acest mod de a intelege), acum nu puteam sa-i spun ca ea a stat in burta la alta mamica, sa nu creada ca o poate manca altcineva... Daca la 18 ani va dori sa-si cunoasca parintii biologici este libea sa o faca, nu-mi mai este teama (marturisesc ca inainte de a o avea imi era). Eu nuv reau sa-mi fie recunoscatoare:)), eu nu-i sunt rcunoscatoare mamii mele, o iubesc si atat, la fel si Ilinca sper sa ma iubeasca si atat. Eu sunt recunoscatoare zilnic pentru Ilincuta. Ioana tu pari un om frumos si echilibrat :), asa ca te felicit si pe tine si pe mama ta. De verificat...e si normal, eu am fost la cursuri cu alti parinti s mautiam in jur si ma itnrebam daca m-ar pune pe mine sa dau un copil cuiva din sala, in cine as avea incredere? Responsabilitatea e destul de mare:) si apoi nici un curs nu strica:)). Te imbratisez si iti multumesc, daca vei dori intr-o zi sa scrii povestea ta poate o publicam pe blog, poate ne-ar fi de folos si atunci daca n-ar mai trece macar un copil prin frustrarile tale ar fi un castig imens:*

      Ștergere
    2. Nici pe mine nu ma iubea cel mai tare bunica si totusi nu am fost adoptata. Se mai intampla. :))
      Este minunat ceea ce gasim pe blog!
      Multumim.

      Ștergere
  10. Buna, foarte placute impartasirile tale, ca si proaspata mamica de puiut adoptat pot sa zic ca ma regasesc in povestea ta :-) , noi o avem pe micuta de 2 jumate, are un anisor si acomodarea a fost usoara in principiu .Am recuperat repede si usor lunile ramase in urma, caci micuta la 8 luni nu statea nici in fundulet era ca un copil de 4 luni, si pot zice ca iubirea si atentia ce o oferi unui puiut cand il adopti fac adevarate minuni , mai ales pt ei care sunt dornici de atentie si iubire neconditionata.Ne iubim si ne dragalim toata zoua chiar daca unii zic ca "asa se invata rasfatata":-) , avem atata iubire oferit iar ea e asa dornica de primit incat nu cred ca va fi un copil rasfatat ci unul plin de iubire :-) .Impartasesc ca am asteptat 2 si am refacut atestatul si intr-adevar la fiecare familie adoptatoare ajunge copilul care trebuie, asa ca dragi parinti chiar daca e greu nu va descurajati veti ajunge la aceeasi concluzie cand o sa-l cunoasteti pe copilul destinat voua.

    RăspundețiȘtergere