Faceți căutări pe acest blog

marți, 18 martie 2014

Primele 3 luni acasa ale copilului adoptat I

google
       Au trecut trei luni deja de cand Ilinca este acasa. Inainte sa vina imi doream sa postez fiecare zi pe care o parcurgem pe blog, poate e util cuiva si noua,  dar timpul nu mi-a permis, am scris insa intr-un jurnal pe hartie. Nimeni din afara nu ar ghici ca nu este a mea dintotdeauna, chiar si eu uit tot mai des. Acum Ilinca este o domnisoara desteapta, politicoasa, frumoasa, creativa. In trei luni a invatat sa vorbeasca, sa se poarte, sa-si controleze emotiile, sa se adapteze la sute de situatii noi, sa numere, sa spuna multe poezii, povesti, sa deseneze, sa se joace singura, si...sa creeze ea povesti si cantecele. A invatat animalele si culorile si numerele, si adunarea si... (lucruri firesti, dar pe care eu nu am pus accentul) - le-a invatat pentru ca este un copil dornic sa invete, e ca un burete care absoarbe informatiile, un copil harnic... La gradinita nu se deosebeste acum prin nimic fata de ceilalti copii. Nu am pus accent pe informatie ci pe relatie. Asta mi-a recomandat-o un psiholog in prima saptamana cand venise acasa si eram inebunita ca nu stie absolut nimic (in afara de "papusoi" nu stia nici o leguma de exemplu). Asa ca am lasat-o mai moale cu informatia si am pus acentul pe relatia dintre noi si bine am facut.
      Prima luna a fost...daca nu toata luna, primele doua saptamani un iad pentru mine cel putin. Copilul pe care ti-l doresti vine cu un intreg bagaj de rupturi, obiceiuri si sub imperiul schimbarii, a temerilor, a dorului de asistentul maternal, a frustrarilor te poate aduce la stari aproape de deznadejde. In prima saptamana ma inchideam in baie si plangeam si apoi ieseam iar zambitoare si pozitiva. Unii copii se manifesta prin plans, prin suparare, Ilinca prin obraznicii. Imi testa de mii de ori pe zi limitele, era de-o obrznicie crunta, facea intentionat ce stia ca nu are voie, ma ignora cand vorbeam cu ea. Unele sfaturi privinda adoptia spun ca trebuie sa-i canti in struna pentru ca sa se lipeasca de tine. Nu am facut-o, am pedepsit-o destul de des, ca ajusesem eu frustrata de atata cearta. Plangea des si din orice, striga " tatiiiii" - pe asistentul maternal de mi se rupea inima la fiecare cearta, si repeta un cuvant de parca i se bloca creierul de genul " vreau apa, apa, apa , apaaaa, apa...". Eu cred ca un copil are nevoie de autoritate, in genere am fost destul de ferma, dar nu o lasam sa planga la nesfarsit asa ca am invatat-o sa-si ceara scuze si apoi sa ne impacam (la inceput ne impacam cu o bucurie exagerata) si o luam in brate si o alinam.
M-am jucat multe jocuri care presupun nevoile fizice de baza, de tandrete, de atingeri -  dansam de multe ori pe zi impreuna (ea in bratele mele), faceam pizza pe spatele ei (un joc prostesc cand framanti aluatul, apoi il intinzi, pui salam, rosioare...)- si ii masezi spatele, inelus invartecus in palma ca sa ma lase sa o tin de mana (acum si prin casa ne tinem de mana), o pupam cu forta uneori sa vada ce placut este, am facut baie cu ea, am invatat-o sa se cuibareasca la mine in brate cand doarme. Chiar daca copilul pe care il veti lua a dormit singur pana acum, "invatati-l prost" si luati-l in pat cu dumneavoastra, apropierea fizica este ceva magic, se creaza o intimitate, o incredere, o caldura, el se simte protejat, isi dezvolta sentimentul de siguranta vis a vis de dvs..
    Am luat-o des in brate de cate ori am putut. I-am spus ca o iubesc si pe strada si acasa si in orice moment, mergem pe strada si hat cate un pupic pe manuta. Am intrat de cate ori a fost nevoie in jocuri stupide de-a cocuta - multi dintre copiii adoptati vor sa-si refaca traseul firesc al vietii si atunci vor sa fie cocute pentru cateva minute (cred ca vor sa treaca prin toate fazele normale ale unui copil iubit/dorit) -cand Ilinca dorea (acum vad ca a depasit faza) nani nani puiul mamii, era cocuta o leganam si-i cantam apoi redevenea fetita mare. La inceput isi acoperea fata cu mainile cand o pupam, imi evita privirea, apoi m-a lasat sa o pup, iar acum ma copleseste cu pupaturi in orice moment.

    O sa fiti socati poate, dar cel mai de ajutor lucru in procesul de adaptare si in normalitatea fetitei mele este faptul ca isi suge degetul. Sunt recunoscatoare pentru asta (desi ma enerveaza inca cateodata cand dorm ca mai tzocaie) - este ceva al ei din primele zile de viata, pe care s-a putut baza intotdeauna, si oricate schimbari au fost in ultima vreme, "el" este acelasi, punctul de sprijin. Ilinca are si un ursulet (pe care i l-am cumparat eu la prima intalnire in oras cand eram in potrivire cu care doarme, dar este incomparabil). Ea isi suge degetul inainte de culcare si noaptea in somn. Daca i se deformeaza dintii, maxilarul (pana acum nu vad modificari) mi se pare un pret foarte mic fata de sanatatea psihica si afectiva a copilului - aparatele dentare sunt oricum tot mai performante.
       Eu am stat o luna acasa cu ea, apoi fix la o luna a mers la gradinita - nu s-a temut, nu a plans, s-a adaptat repede, stia fiecare minut ce se intampla la gradinita (am recapitulat zilnic cu doua saptamani inainte de a merge ce se intampla - mergi te joci, papi, dormi si apoi vine repede mami si te ia acasa).
Ideal ar fi fost poate sa stau mai mult de o luna acasa dar nu am avut cum. Oricum in aceasta luna i-am redus la maxim stimulii de orice fel: cat mai putine persoane cu care sa intre in contact, am stat mai mult in casa sau am fost la plimbare, am ascuns cadourile pe care i le-au adus cunoscutii si familia (nu cumva sa creada ca de cate ori intra cineva pe usa va primi cate ceva) si ca sa nu fie coplesita de atatea jucarii, haine, mancare... Copilul trebuie sa isi doreasca ceva ca sa il primeasca (ma refer la jucarii, carti, teatru, film, cursuri) nu sa venim in intampinarea nevoilor lui de acest fel. La televizor am incercat sa nu o las mai deloc, cu foarte putine exceptii (2 desene de cate jumatate de ora fiecare) timp necesar pentru mine sa pot respira la inceput. Acum in timpul saptamanii nu deschidem televizorul si in week-end uneori la acestea alteori deloc (eu cred ca televizorul este foarte daunator pentru copii (la asistentul maternal se uita zi lumina 7/7 zile), nu ma intereseaza achizitiile pe care le-ar face de la desene - poate invata 100 de cuvinte noi, dar atentia are foarte mult de suferit) - daca acum cateva luni nu avea rabdare sa-i spun nici o poveste de cateva pagini, acum pot sa-i citesc povesti lungi ca "Frumaosa din padurea adormita".
Am incercat sa ii ofer o rutina foarte clara: in fiecare seara spunem povestea si rugaciunea (povestea inseamna o poveste inventata despre o oita care nu are prieteni si se imprieteneste cu o fetita minuanta care doarme cu mamica ei si cu ursuletul in fiecare noapte (ca noi?), sa se poata plasa in contextul unei normalitati, vinerea coboram pe jos de la gradinita si mergem la Biserica, sambata dimineata facem prajituri...toate astea verbalizate ca sa si inteleaga rutina (ii da un sentiment de siguranta).
Va continua...