Faceți căutări pe acest blog

duminică, 28 decembrie 2014

Povestea unei fetite ca o zana - A

pinterest

Poate ajuta pe cineva sau nu, dar hai sa ne spunem si noi povestea aici. Pe la treizeci si ceva de ani sateam in dilema daca e timpul sau nu sa avem si noi un copil. Nu am discutat niciodata subiectul cu seriozitate...mai in gluma mai in serios spuneam ca parca ar fi cam tarziu sa raman insarcinata si pentru ca DD aseaza lucrurile dau peste un articol pe internet despre adoptie si dimineata la cafea ii spun sotului despre ce citisem si el"pai daca stii despre ce este vorba demareaza lucrurile....iar eu...vorbesti serios???....pai ce, tb sa discutam mult pe tema asta!" Si asa am ajuns la directie sa vedem cu ce se mananca adoptia. Pe fetita noastra am cunoscuta dupa 1.5 ani de asteptare, o fetita din alt judet, salbaticuta si necizelata( deloc pe gustul meu) care imi doream o finete si o printesa.Eu pot spune ca adaptarea a fost grea, slefuirea copilului a fost fffff grea...de multe ori am zis ca un atac cerebral este inevitabil la mine, e chestiune de timp.Recunosc ca am facut si greseli.....am cerut prea mult de la cea mica si intr-un timp foarte scurt.M-am raportat doar la ea si nu faceam comparatie cu ceilalti copii...daca faceam comparatie, de fiecare data o luam in brate si o pupam si ii spuneam ca e cel mai frumos si mai educat copil. Sa fii mama nu e deloc usor! Tot timpul citeam despre povestile de adoptie ca au fost perfecte, ca cel mic parca era in familie dintotodeauna, ca e doar lapte si miere.La mine nu a fost deloc asa......Vorbeai despre costuri....nu am contabilizat niciodata, dar acestea sunt.....perioada de vizite unde tb sa mergeti tot timpul cu cate ceva la copil+ drumul, noi mergeam in oras cu fetita, la locuri de joaca, luam masa impreuna, ii cumparam tot timpul hainute noi pentru scos in oras, apoi venirea acasa...jucarii, garderoba noua de la zero, amenajarea camerei.....totul e de la zero si in 2 luni....Pentru noi nu a fost costisitor pentru ca ne-am pus bani deoparte special pentru momentul cand ne va fi prezentat copilul.
Desi sunt mama de un an si jumatate inca trebuie sa mai invat...............Dar dincolo de drumul luuung si anvoios, am o fetita f frumoasa si desteapta care in curand va implini 7 ani.
Pe A si pe I si M parintii ei ii cunosc - sunt o familie foarte frumoasa. A fost adaptarea mai dificila, Ioana asa cum spune a cerut multe de la Antonia, dar in final, a meritat fiecare zguduire, au o fetita frumoasa si desteapta, minunata:).
Ii multumesc pentru ca impartaseste poticnirile cu noi, cu siguranta multi se confrunta cu acestea si poate sunt descurajati, nestiind ce sa faca, cred ca sunt singurii care trec prin greutati de adaptare:)

sâmbătă, 27 decembrie 2014

Perioada de potrivire - vizitele

Pentru ca primesc multe intrebari pe mail, inclusiv la intalnirile de la Directie cu viittorii parinti adoptivi, voi descrie din ce am trait noi si cei cativa care au adoptat si ne-au permis sa facem parte din vietile lor.
pinterest
Asteptarea acestei intalniri a durat la noi 2.5 ani, uneori dureaza mai putin, alteori mai mult. Daca sunteti din Bucuresti, Iasi si Constanta cam acesta este timpul de asteptare, in alte orase dureaza si cateva luni doar:). Daca doriti un copil foarte mic (1-2ani) atunci asteptati mai mult, la copilas mai mare, mai putin.
 Pe Ilinca am vazut-o intr-o zi de septembrie si a venit acasa de Mos Nicolae, pe 6 dec. Initial desi mi se pareau prea mult si cele 4 vizite obligatorii, in final au fost in jur de 20. Fiecare vizita a mai cladit ceva din relatia si apropierea noastra.
Un lucru foarte bun a fost si faptul ca Ilinca a putut sa vina acasa cateva ore pe zi in week-end. N-am tinut-o niciodata peste noapte pana nu am avut incuviitarea:), dar faptul ca a putut veni acasa, a stiut locul fiecarui lucru, s-a plimbat prin casa, i-a fost familiara, avea jucariile ei, masuta ei, cana ei, olita ei; in momentul in care a ajuns definitiv acasa s-a simtit in siguranta si nu a fost chiar totul necunoscut. A stiut cumva la ce sa se astepte. Daca puteti aduce copilul acasa in perioada de potrivire faceti-o cu incredere:). Un spatiu familiar traumatizeaza mai putin.
Ce am gresit: in primele invoiri am dus-o la locul de joaca din mall - oricat de atragator ar fi, copilul adoptat nu are ce cauta in astfel de locuri in perioada de potrivire si nici in cea de adaptare cu voi. Viata nu este un loc de joaca, plin de jucarii, sunete, distractii si nici voi Mos Craciun. Viata este un sir lung de momente rutiniere. Copilul meu venea dintr-un catun unde nu iesea afara, nu fusese intr-un supermarket niciodata, dar intr-un mall! Daca vreti sa mergeti in parc e ok, dar sa fie cat mai putini oameni, cat mai putin zgomot, altfel copilul va fi coplesit, speriat. La fel si la voi acasa, ideal ar fi sa fiti numai voi, chiar daca doriti sa va laudati cu puiul si cunosctii doresc sa-l cunoasca. Stimulii trebuie redusi cat mai mult, copilului i se schimba polii lumii, nu are nevoie de zgomote, blinc blincuri si agitatie.
La prima intalnire m-am interesat cati copii sunt in casa asistentilor maternali - erau 4 si am dus pentru fiecare dulciuri, fructe (de fiecare data), creioane, carti de colorat, foi, plastilina cu forme si pentru ea in plus o coronita cu fundita rosie:).
Am intrat impreuna cu Asistentul social care se ocupa de caz si am intrat in vorba cu toti, ne-am jucat impreuna cu plastilina si i-am acordat atentie cu precadere ei. Sa cumparati jucarii cu care va puteti juca impreuna (cuburi, puzzle, plastilina...), ca sa puteti interactiona mai usor.
La fiecare intalnire atentia pentru ea a crescut :). Dulciuri si fructe am dus de fiecare data, inclusiv jucarii tuturor (asa ca va sfatuiesc sa aveti banuti pusi deoparte- uneori mergeam vineri, sambata si duminica=aprox 300lei*4week-enduri).
Dupa ce am luat-o in oras, am reusit sa ne legam mai tare, sa putem vorbi in liniste, sa povestim, am inceput sa-i spun povestea ei:), sa ne dragalim, sa ne iubim. Prima oara cand a facut caca si eram de fata la asistentul maternal - era in octombrie, era frig, era in sosete pe ciment afara, statea pe oala ca sa nu miroase in casa si m-am asezat pe vine langa ea si am inceput sa-i mangai piciorusele sa nu inghete de frig si sa o pup. Tin minte ca era asa uimita si i-a placut atat de mult, incat dupa aceea a avut o perioada in care dorea sa faca caca si pipi mereu doar ca sa o dragalesc:).
Cu asistentii maternali am preferat sa pastrez o relatie buna, indiferent daca imi convenea ce spuneau/faceau copilului meu - pana la urma ei au crecut-o trei ani si nu pot sa le fiu decat recunoscatoare:) si 1-2 luni cat am vizitat-o si a mai stat la ei am strans din dinti si am tacut:).
Sfaturi:-strangeti banuti pentru vizite sunt de obicei costisitoare, mai ales daca implica si drumuri mai lungi cu masina
-mergeti ori de cate ori puteti la copil, chiar si vizite scurte de o ora pe zi (conteaza, se obisnuieste, se sedimenteaza prezenta voastra)
-duceti cadouri/jucarii nu foarte multe ca sa nu astepte pe Mos Craciun si sa creada ca voi=provider si jucarii cu care sa va puteti juca impreuna: puzzle, plastilina, cuburi, creioane, foi, carti de colorat, baloane, mingi...si duceti de fiecare data (asistentii maternali sunt strangatori:). Daca puteti duce si asistentilor maternali un suc, o cafea, o bomboana ar fi ideal mai ales cand vin si doamnele de la Directie si oamenii trebuie sa va serveasca cu ceva:). Oamenii acestia sunt de mare ajutor, mai ales daca copilul este putin mai mare si il pregatesc.
-petreceti timp doar voi cu copilul
-daca puteti sa-l aduceti acasa, uneori macar, ar fi minunat
-puneti accent pe relatie nu pe informatie - nu incercati sa corectati copilului prea multe, decat daca are un comportament neadecvat. Veti avea destul timp pentru asta, acum bucurati-va si indragostiti-va de el si el de voi:)


marți, 18 noiembrie 2014

Adoptie doi copii :)


Guest-postul este al lui Cristian, tata a doi copii adoptati in acelasi timp, fara nicio legatura de rudenie intre ei, de la asistenti maternali diferiti. Daca aveti intrebari va rog sa i le puneti si, in masura in care are timp sa raspunda va raspunde mesajelor, eu insami am cateva :). Povestea:
"Am trecut peste toate hopurile si greutatile, am strans din dinti si de cateva ori mi-am calcat si mandria in picioare dar am adoptat. Si nu unul ci chiar 2. Baiat si fata. Cand ma apuc sa fac ceva, fac temeinic:)) Da, viata mi s-a schimbat si din iulie copii au fost deja la noi. Am adoptat doi in acelasi timp. Pentru noi a fost un stres suplimentar am facut luni bune vizite in paralel copii adoptati fiind la asistenti maternali diferiti si nefiind rude de sange. Dar ne-am descurcat si acum ne bucuram de tot si de toate.
 Am si cateva sfaturi de dat si credeti-ma sunt extrem de utile.
In primul rand fiti pregatiti sa indurati multe care nu va convin si la care nu va asteptati. Si datorita oamenilor cu care sunteti nevoiti sa luati contact dar si datorita faptului ca inca nu realizati ce va asteapta. E posibil sa intalniti asistenti sociali nu tocmai binevoitori, psiholog arogant (asta e cazul nostru) si mai ales asistenti maternali de care va intrebati de ce mama dracu au primit dreptul de a creste un copil de la statul asta roman...
Apoi trebuie sa intelegeti ca nu sunteti la piata de unde alegeti cele mai frumoase rosii...in cazul nostru copii. O sa descoperiti ca prea putin din ce scrie in dosarele copiilor ce urmeaza sa ii vizitati corespunde cu realitatea. Bazati-va pe bunul vostru simt si daca aveti si ceva imaginatie puteti preveni multe neplaceri.
Sfatul meu e sa fiti mai deschisi in selectarea ce va obliga sa o faceti cand deschideti doasrul. Daca va doriti Fat Frumos sau Ileana Cosanzeana care sa semene sau chiar sa fie mai frumosi decat voi o sa fie o problema. Nu judecati copilul ca lipsit de inteligenta sau chiar handicapat pana nu il supuneti chiar voi la niste teste. Va spun asta pt ca majoritatea copiilor aflati in asistenta maternala nu capata suficienta atentie si nu sunt dezvoltati din cauza asta ca un copil crescut de parintii naturali. Nu uitati ca pt asistentul maternal sa creasca copilul asta e un job nu neaparat o placere sau o datorie parinteasca.
Eu am avut norocul sa fac doar 2 vizite si sa aleg 2 copii. Asta se intampla rar dar am acceptat ca sa fie mai marisori aveau 5 si respectiv 6 ani si practic am avut de unde sa aleg.
Ca sa intelegeti...In Prahova daca doream sa adoptam o fetita blonda pana in 2 ani cu tenul alb...aveam 70 de cupluri inaintea noastra. Asa ca am adoptat un baiat blond, de 6 ani si o fetita satena si creata de 5. Nu am avut obiectii nici de rasa, sex, culoare sau usor handicap. Atentie astmul de exemplu e considerat handicap si asistentii maternali au tendinta de a exagera orice boala ce ii poate atribui copilului handicap pt ca iau bani in plus pt asta. Iar un medic binevoitor se gaseste care sa ateste asta. Si va spun asta pt ca fata mea aparea in acte cu tratament gen romparkin si alte calmante care m-au dus initial la gandul ca are probleme serioase. De fapt e o fatita absolut normala frumoasa si inteligenta care prinde mai usor decat fratele ei (considerat in acte cu un IQ superior) orice o invatam. Baiatul este usor peltic pt ca nimeni nu a observat ca limba lui este tinuta de asa numita "ata" de sub limba. Chestie rezolvata chirurgical in 10 min iar acum incepe sa vorbeasca normal. Deci atentie ca nu tot ce cititi si vi se spune este si real.
Copii pe care i-am adoptat sunt firi opuse si chiar ma gandeam ca or sa fie conflicte permanente intre ei sau poate chiar de nerezolvat. Ei bine...NU! Sunt nedespartiti, daca unul dintre ei incaseaza o pedeapsa celalalt e empatic si vad ca e si el afectat. De multe ori cel nepedepsit suporta consecintele alaturi de celalat. Poate va intrebati daca nu sunt exagerat. Ei bine nu. Pare surprinzator dar disciplina am preluat-o de la Mihai. La aproape 6 ani ai lui se trezeste primul dimineata isi face patul se spala (pe dinti chiar cu perseverenta) se imbraca singur si isi indeamna sora sa faca la fel. Pana sa adoptam eu si sotia mancam in masina daca aveam un drum mai lung. Acum Mihai a declarat "in masina nu se manaca" si ...ne-am conformat. A avut parte la asistentul maternal de o disciplina agresiva in unele cazuri si a ajuns sa ne disciplineze el pe noi. Maria e delasatoare si deloc preocupata de cum arata sau se imbraca. Isi traieste copilaria cu intensitate pt ca se pare ca acum e fericita. Incet incet s-a convins ca o iubim mult si expresia de neincredere i s-a sters incet incet de pe chip. Nu pot sa uit in una din primele iesiri cu masina am mers la Busteni la cascada Urlatoarea. In padure Maria era preocupata ca nu cumva sa o lasam pe acolo...Si nu se dezlipea de mine sau de "mami"...Atunci am inteles ca si ei ne testeaza pe noi deci atentie ce vorbiti, ce faceti si mai ales cum va purtati fata de copil.  Trebuie sa avem grija ce vorbim fata de copilul adoptat pt ca inregistreaza tot si chiar daca nu proceseaza pe loc te poti trezi cu reactii si la cateva zile. In plus trebuie sa fim constienti ca si copii ne testeaza pe noi. nu cu vorbe ii convingem ca tinem la ei ci cu fapta. 
Ca sa inchei intr-o nota mai vesela o sa va povestesc de vizita la salina Slanic. Atunci Mihai si Maria s-au cunoscut si desi ne aflam cu asistentii maternali ai fiecaruia din ei am avut un mic noroc. Cei ai Mariei nu au avut loc in lift si au coborat cu urmatorul si ne-am intalnit dupa vreo 30 min in salina deci am fost singuri cu amandoi copii pt ca asistentul lui Mihai a descoperit cand cobora cu liftul ca e usor claustrofob si a preferat sa revina la suprafata. Copii s-au placut si s-au distrat impreuna in parcul pt copii amenajat in subteran. Am ales sa se cunoasca in acest fel pentru a tine minte mai usor aceasta prima intalnire.Totusi noua ne va ramne ca amintire altceva. Inainte de a cobora in subteran i-am zis sotiei sa ia in poseta si ceva de mancare din masina poate copii vor dori sa manace ceva.... La un moment dat ingerul blond cu ochi albastri pe nume Mihai a decretat cu seriozitate: "Mie mi-e foame!" Consoarta a scos un baton de cereale si i l-a dat. Mihai a examinat batonul si dupa cateva secunde l-a restituit " Mie mi-e foame, eu vreau mancareeee...asta e dulce!" Cred ca e singurul copil care l-am vazut reactionand asa....
Inchei cu prima vizita intr-un hipermarket cu amadoi copii dupa ce deja ajunsesera la noi...Era chiar in prima zi... Eram oarecum nelinistiti pt ca nu stiam cum vor reactiona la asa ceva. Nici unul nici altul nu vazusera un asa magazin. Maria a fost curioasa dar era nitel speriata si a tacut mai tot timpul. Nu a cerut nimic. Mihai a fost interesat doar de o vitrina de care s-a lipit tot. Vitrina in cauza era cam cat el de inalta si chiar mi-a fost teama ca o sparge si se raneste. Asa ca m-am apropiat imediat. Chiar nu intelegeam de ce sta asa. Cand am ajuns langa el am auzit ce spunea...."Carnati!" Era vitrina cu mezeluri. Nici nu am stiut daca sa plang sau rad. Ma uitam la sotie si am hotarat ca e mai bine sa ne amuzam si sa cumparam carnatii mult doriti..."

Multumim Cristian:
- ce v-a ajutat? Ce ati facut pozitiv si pot si altii copia (in timpul potrivirii si imediat dupa venirea acasa)
- ce ati facut negativ si altii pot evita
google

luni, 6 octombrie 2014

O zi ca oricare alta

Ieri copilul meu a fost mai dragastos decat de obicei.
Mi-a spus : nici nu-mi vine sa cred ca te iubesc asa de mult.Eu m-am gandit ca o fi auzit expresia pe undeva, i-a placut si a inregistrat-o mot-a-mot. Am dragalit-o,am intreabat o daca ma iubeste mai mult a zis ca da.
Apoi la baie: sunt fericita ca nu mai stau la X (asistenta maternala),- (e de un an acasa, e prima oara cand verbalizeaza asta, stiam ca e bucuroasa ca e acasa) imi place mult sa fiu fiica (o fascineaza faptul ca este fiica, imi spune tot timpul sunt fiica ta, de parca ar fi un titlu nobiliar)
Apoi seara: imi vine sa plang
eu: de ce?
ea: ca te iubesc asa de mult
Nu stiu ce a declansat acest val de dragoste, aceste verbaizari ale ei, imi spune in fiecare zi, de mai multe ori pe zi "te iubesc", dar ieri am simtit ca a fost inca un declic, oare cate vor mai fi? Mi se parea alaltaieri ca nu ma poate iubi mai mult, ca a atins maximul:)), dar se pare, ca asa cum eu o iubesc tot mai mult si ea la fel face, dar ciudat este ca ieri a fost o zi ca oricare alta, mult prea banala.

marți, 23 septembrie 2014

1 an

1 an de cand te-am vazut prima data - erai mica si grasa si te plimbai cu o poseta neagra si urata pe umar. Cand am intrat in casa ai scos un chiuit de bucurie si ai inceput sa razi. Primul lucru pe care mi l-a spus domnul care avea grija de tine a fost cat de bine semanam, ca avem fix aceiasi ochi, ca Dumnezeu asa a vrut:) si eu am simti asta tot timpul. In timp m-ai privit drept in ochi cu ochisori buni si blanzi si veseli ca un chiuit de bucurie
1 an de cand esti in viata mea si in toate gandurile  mele
1 an in care te-ai schimbt foarte tare, de la copilul ca o gogoasa (din care-mi venea sa musc bucatele si de care-mi este uneori dor, ca nu am avut suficient timp sa ma bucur), care vorbea atat de rau si totul era nou pentru el la domnisoara frumoasa si desteapta care-ai devenit, iubitoare si sensibila
1 an in care tot ma mai mir cat esti de frumoasa, cum mi se topeste sufletul de drag, cand inca mai stau si ma uit la tine cum dormi, cum esti, cum zambesti, cum vorbesti, cum te misti
1 an in care nu trece nici o zi sa nu multumesc pentru tine, pentru minunea care s-a intamplat in mine, pentru usurinta cu care ne-am gasit si adaptat, ca si cum ne stiam deja
1 an in care am invatat ca suferinta ta ma doare mai tare ca a mea
1 an de cand ma strigi fara motiv din cealalta camera sa-mi spui: Te iubesc
1 an in care am vazut ca iubirea si siguranta inseamna totul pentru noi oamenii, ca iubirea vindeca totul
1 an in care te-ai transformat si m-ai transformat
1 an in care simt un fluture mare in piept care se zbate de cate ori te vede, te aude, sau doar se gandeste la tine.
1 an de cand deschid ochii dimineata si provoc o bucurie fara margini:) doar pentru ca m-am trezit
1 an in care am vazut ca prejudecatile si rautatea impiedica oamenii sa vada lucruri de bun simt
1 an in care oamenii din viata noastra s-au triat, unii minunati au aparut, altii au trebuit sa plece
1 an de cand iubesc fara margini
1 an cu 365 de zile in dar pentru care iti multumesc dragostea mea de fetita.













joi, 28 august 2014

In drum spre casa

Ilinca: mami eu vreau sa am 19 copii
eu: sper sa ai ce sa le dai de mancare, sotul tau trebuie sa fie harnic.
Ilinca: acum sunt niste punctulete la mine in burtica si cand cresc mare vin si ei, intai unul, apoi unul, apoi unul. Taie domnul doctor burtica si ies afara (i-am povestit acum 2-3 luni procesul). Cum si eu am crescut in burtica la tine.
eu: tu nu ai crescut in burtica la mine.
Ilinca: dar la cine? la X (asistenta maternala?)
eu: nu, la alta doamna. 
Ilinca: cum o cheama?
eu: Y
Ilinca: nu vreau la Y. Vreau la tine.
eu: deja ai crescut la ea.
Ilinca: eu nu-mi amintesc, numai de X(asistenta maternala) imi amintesc
eu: da, ea a venit si te-a luat de la spital si te-a crescut pana am venit la tine. X(asistenta maternala) ia copiii mici din spital si-i creste pana vin mamicicle si taticii lor si-i iau. Ai vazut ca si pe Laur l-a luat taticul lui... Sunt doamne bune care fac copii pentru mamicile si taticii care nu pot avea copii. Apoi copiii sunt crescuti de doamne ca X(asistenta maternala) si apoi...(cu bucurie in glas)
Ilinca:  Doamne Doamne iti spune vino la fetita ta. Tu te-ai rugat sa ai o fetita nu? Si apoi ai venit si iar m-ai dus inapoi, si iar, si iar (procesul de potrivire)
eu: si cand au fost gata actele te-am luat de tot
Ilinca: da, pentru toata viata.
A urmat o imbratisare/dragalire. 
Daca ma intreaba ii spun clar adevarul, daca nu, nu insist, nu initiez discutiile Asta cu faptul ca m-am rugat o stie de anul trecut din octombrie cand ii spuneam de cate ori mergeam la ea in vizita
povestea ei. Ca un puzzle isi construieste povestea.
google

sâmbătă, 19 iulie 2014

Cosmaruri

Cam la doua saptamani dupa ce a venit acasa (cand s-a relaxat si a inceput sa doarma neintoarsa toata noaptea) copilul meu a avut primul cosmar. S-a trezit din somn strigand "mami, mami" - in acel moment m-am bucurat pentru ca m-am gandit ca se simte in siguranta langa mine, inconstient a strigat dupa mine.
 Apoi, cam o data pe luna are cate un cosmar, foarte real din care iese foarte foarte greu, scanceste, plange, imi spune ca nu vrea sa mai viseze urat. Incerc sa o trezesc, dar e undeva intre vis si realtiate, imi poate raspunde la intrebari, dar doarme in continuare. O intreb despre lucrurile din jur (ce culoare au, unde este cutare) in ideea ca daca le vede se concentreaza la ele si se trezeste, dar desi raspunde corect continua sa planga si sa spuna si propozitii din vis.
I-am explicat ca ea este aici, uite patul tau, cu mami, uite perna, tu dormi, e totul in capusorul tau, dar...
Dimineata nu-si aminteste iar imediat ce ii zboara visul nu-mi poate spune ce anume a visat, doar senzatia si-o aminteste, faptul ca e speriata.
 Eu imi amintesc si acum un cosmar de cand aveam 8-9 ani, atat de tare m-a marcat, deci nu stiu daca are legatura cu trecutul ei sau e o chestie normala.
google

vineri, 13 iunie 2014

Vizita la asistentii maternali - dupa 6 luni

I-am promis acum ceva vreme llincai ca vom merge la asistentii maternali atunci cand vine Pastele. Cum ei nu aveau chef de vizite atunci am tot amanat-o, pana cand luni ma intreaba copilul meu daca a trecut Pastele ca ii este dor tare de Laur, un baietel de la maternali. I-am zis ca inca mai este Pastele (ce bine ca are 4 ani!), asa ca ea toata saptamana a salutat cu "Hristos a inviat". I-am promis ca daca asistentii sunt acasa mergem la ei. I-am sunat si le-am zis ca vrem sa venim in vizita, Joi Ilinca a plans din orice si tare de tot, voia sa stea cu mine, langa mine in orice moment, chiar si la baie.
eu: Ilinca ti-e frica? Te temi de ceva?
ea: ca ma lasi (la asistentii maternali).
I-am explicat ca asa ceva nu se poate, ca ea e copilul meu si as muri fara ea, ca nimeni niciodata nu mi-ar putea-o lua, dar...frica e frica si nu are logica.
Vineri dupa ce am luat-o de la gradinita, ne-am urcat in masina si ne-am dus la tara, unde a copilarit ea pana la 3.5 ani.
Am oprit masina in fata curtii si domnul a venit sa ne deschida poarta, doamna era pe scari. Cand a vazut-o pe doamna, Ilinca a avut o reactie superba, s-a apucat si de ras si de plans in acelasi timp (exact ca un om mare care vede pe cineva drag dupa multa multa vreme), dar a interpretat emotia ca "ma tem".
Am luat-o in brat si am reasigurat-o ca o iubesc si ca este copilul meu pentru toata viata.
Totul a decurs foarte frumos, s-a pupat cu copiii, cu domnii, stia unde sunt toate in casa, s-a jucat pe afara, doar atat le-a spus foarte clar "Nu ma cheama x, ma cheama Ilinca" (adultii s-au conformat foarte repede, copiii mai greu;).
A fost ca orice vizita de oriunde, la oricine la care a mai fost, le spunea pe nume matrenalilor, se comporta la fel de firesc ca si cu niste prieteni.
S-a dus afara si s-a jucat cu copiii pe care ii cunostea si de care-i fusese dor.
Am avut ocazia sa vad alte doua fetite de 2 ani care stau la asistenti, care stateau fiecare in patutul ei in camere diferite (vara in casa!), una nu mergea, avea premergator si viata lor cu exceptia schimbatului se desfasoara in patut (asa a stat si copilul meu pana la 3 ani) :(  ca povestea doamna ca daca iesea afara cand se intorea o gasea pe jos (escalada patutul si cobora:).
M-a uimit pentru ca nu o recunostea pe "mamaia"-mama doamnei, pe "bonicol" (desi pe la Craciun imi spunea zilnic ca sa ma duc sa-l bat ca i-o rupt ei manutele) si pe o fetita adolescenta care venea zilnic pe la ei si care o iubea mult.
Insa stia ca nu o mai vazuse pe doamna cu bluza cu care era ieri si ca au aparut jucarii noi:)) - are repere clare.
La plecare i-am spus cat se pupau isi luau la revedere ca ma duc sa scot masina (a trebuit sa o scot cu spatele pe o poarta din metal foarte stramta si in spate e o rapa de vreo 60 metri pana la un lac, asa ca fiecare cm conteaza).
Ea era in brate la doamna si cand a vazut ca iese masina a tipat tare si cand am luat-o in brate tremura ca varga. Oricum s-a linistit foarte repede
 repede si am plecat acasa.
Mi s-a parut mai receptiva aseara, in sensul ca i-am zis Ilinca du-te la culcare (nu a trebuit sa negociem:)) si inca la vreo doua faze si a fost si mai dragastoasa ca inainte (cam ca un scai). Cred ca undeva colo mai pastra ceva, mai era o retinere, o frica ca pot s-o duc inapoi, inca nu-si luase ramas bun de la ei. Stia ca sunt prietenii ei, dar ieri a constientizat cu adevarat diferenta (eu asa cred). Nu se punea problema sa-i mai iubeasca sau sa creada ca sunt parintii ei, dar cred ca ieri, in prezenta tuturor si-a clarificat anumite aspecte din capsorul ei dragalas ca un clopotel.
Ce a fost pozitiv:
- a avut ocazia sa-i vada si sa-si ostoiasca dorul, sa-i aseze acolo unde le este locul, noi am mai facut asta prin desene (eu ii desenam pe toti si ea ii colora, plus povestea ei desenata), dar realitatea bate desenele
- a avut ocazia sa-si ia ramas bun
- eu am avut ocazia sa le multumesc pentru ce au facut pentru copilul meu (le-am mai multumit si alta data, dar acum mai clar)
- pot afirma ca orice se recupereaza (chiar si 3 ani in patut) sau 12/24 tv
- pentru ei a fost o mare multumire sa vada ca nu au fost uitati (de unii copii se ataseaza mai tare, de unii mai putin - de copilul meu au fost mai tare, ceea ce a fost o binecuvnatare pentru afectivitatea ei)
- m-am bucurat tare sa aflu ca un baietel care sta acolo si era destul de marginalizat de ei va fi luat luni de taticul lui (acum 8 luni cand ma duceam in vizita la Ilinca era incredibil de destept, acum era doar cuminte:(, dar stiu sigur ca va recupera cu taticul aproape (indiferent cine si ce este, atat vreme cat il iubestte copilul va fi fericit)
- mi-am reconfirmat de cat de putine au nevoie copiii pentru a fi fericiti
Ilinca mea la Biserica

vineri, 23 mai 2014

Copilul meu isi traieste visul

facebook
Educatoarea m-a oprit putin ieri cand am luat-o pe Ilinca de la gradinita sa ma intrebe daca am remarcat ceva la desenul ei cu doua masini vis-a-vis de cele ale colegilor ei. Observasem ca toti ceilalti cu o singura exceptie spuneau "masina tatei este culoarea X"si nu "masina noastra"... Dar educatoarea m-a pus sa ma uit mai atent la cele doua masini, una era masina reala si cealalta era masina din vis si masina din vis a Ilincai era singura care coincidea cu cea reala, de unde a tras doamna concluzia ca isi traieste visul cu ochii :). Oricum vineri avem infatisarea la tribunal pentru adoptie si sambata slujba de adoptie, asa ca sper ca al meu copil iubit isi traieste si-si va trai visul cu ochii, facand ea posibil in mare parte acest vis, pentru ca ei i se datoreaza trei sferturi din vis.

vineri, 16 mai 2014

Prima oara la cumparaturi

google

Ilinca are patru ani, asa ca am hotarat ca in ideea de a fi mai independenta poate cobori pana jos (fix la noi la scara este un magazinas mic intr-un apartament) sa cumpare ceva. Ar fi trebuit intai sa facem exercitii, sa ne jucam de-a magazinul, dar m-am gandit ca le vom face ulterior, intai sa devina interesata de proces.
Ii spun ca eu ii arat magazinul si o astept pe scari, sa se duca sa cumpere o apa plata (asta aveam nevoie:)).
Intra ea in magazin, vad eu ca mai intra 3 persoane ma gandesc sa nu se sperie si intru dupa ea.
Ilinca mea intinde banii si spune : vreau o apa plata.
Vanzatoarea: Mica sau mare?
Ilinca: Mare.
Vanzatoarea: dar nu poti sa o cari...
Ilinca: atunci una mica?:d

Copiii cresc in inima sau in burtica

google

Acum ceva vreme i-am spus copilului ca mamicile cresc copiii in burtica, apoi le taie burta, scot copilul si o cos la loc. A parut infricosata ca mamicile mananca copii, asa ca am schimbat subiectul de frica sa nu creada ca o poate manca vreo doamna straina.
Astazi mi-a spus ca in burta mamicilor cresc copiii, ca le taie burtica si scot copilul...
eu: De unde stii?
Ilinca: Tu mi-ai spus. Eu am crescut in burtica la tine.
eu: Tu ai crescut in burtica la alta doamna.
Ilinca: La alta doamna? Cum o cheama?
eu: Nu stiu (eu stiu, oare ar trebui sa-i spun?
Ilinca: Nu, la tine!
eu: Nu in burtica la mine, la mine in inima ai crescut.
Ilinca: Nu, in burtica! (suparata si vehementa)
Se anunta discutii serioase
...

duminică, 4 mai 2014

Greseli pe care le fac adesea mamele adoptive



Cand anunti ca adopti un copil, ceilalti te vor felicita, vor fi rezervati sau iti vor spune ca nu-ti inteleg decizia. Cand apare copilul, fiind o noutate, toate privirile vor fi indreptate spre el si noua familie. Asa ca, presiunea pe mama, care a asteptat atat de mult timp sa fie mama e cu atat mai mare.
O greseala pe care am remarcat-o, inclusive la mine este ca suntem prea dure cu copiii, le cerem sa fie perfecti. De ce?
o    pentru ca se simt ele constant evaluate (in general mamele adoptive apartin clasei de mijloc, sunt femei care au “reusit”pe toate planurile, mai putin in a avea copii, si atunci simt ca trebuie sa exceleze si la asta. Simt presiunea cu atat mai mare cu cat ele insele sunt mai competitive/sus pe scara sociala. Daca mai sunt incojurate de unii care le “felicita in decizia de a adopta” dar se uita chioras la orice copil care nu are sange albastru ca al lor... atunci presiunea devine de nesuportat – ele trebuie sa “le arate”, sa le demonstreze fie ca se inseala, fie sa nu-i dezamageasca nici pe acest plan.
o   pentru ca, el, copilul trebuie sa fie mereu cel putin la fel de bun ca ceilalti daca nu mai bun. Pentru a fi integrat, acceptat. Au senzatia ca ceilalti le evalueaza constant copilul, si-l pun sub lupa, punand orice iesire sau obraznicie pe seama provenientei (mai sunt si dintr-acestia, eu i-am indepartat din viata mea, pentru ca imi faceau rau). Daca copilul tipa, se ia la harta, face greseli, e obraznic, mama traieste intr-un stres constant si-i face observatii incercand sa intervina tot timpul si sa tina totul sub control. Ce rezulta? Un copil care cand trebuie sa se dezlantuie, atunci o face si pare de necontrolat. Copilul trebuie sa se si prosteasca, sa se joae, sa tipe, sa planga, sa cante, sa-si manifeste frustrarile la fel ca oricare dintre noi. Oh si va garantez ca ceilalti copii (ai cunoscutilor vostri) nu sunt deloc asa cum vi-i descriu ei. Dar daca odrasla lor ar fi fost in locul la a vostra ma indoiesc ca ar fi fost la fel de manierat, de cuminte, de chilibrat, de educat, nu uitati asta.
         Sunt aspecte pe care educatia le rezolva (cum sa salute, sa manance, ce postura sa aiba…), dar sunt aspect care tin doar de caracter (incapatanarea, introversiunea de exemplu) si caracterul nu poate fi schimbat, aspecte care tin de trecut (daca de exemplu a fost laudat sau s-a ras in trecut de vreo trasnaie pe care o facea e foarte greu de revenit – copilul meu tragea matzele de coada cand era la asistentul maternal, le lua de coada si le invartea prin aer spre amuzamentul familiei acestuia, astfel incat, cand a ajuns acasa la motanul nostru, cu greu am reusit sa o dezvat sa nu-i mai aplice corectii, si chiar si acum dupa jumatate de an au o relatie de iubire-ura). Plus ca sunt lucruri pentru care poate a fost lovit, certat, lucruri pe care voi nu puneti pret si atunci, el de frica sa nu va supere continua cu alta prostie si mai mare, sau minte, sau ascunde… De exemplu pentru AM era foarte importanta curatenia (erau patru copii toti sub 5 ani) dar lingeai mac, nu se vedea nicio jucarie, niciun punct deranjat, copiii erau aliniati pe pat ca sardelele si se uitau la televizor. Mie nu-mi pasa daca a facut dezordine, sau si-a varsat borsul pe ea, sau mananca cu mana, sau desterne cuvertura . Dar ea inca ma mai intreaba de o mie de ori daca am iertat-o ca s-a murdarit:D, sau ca a spart un pahar. Nu i-as permite niciodata insa sa-mi raspunda obraznic, ceea ce pentru maternali era la ordinea zilei. Vreau sa spun ca regulile trebuie sa fie clare, dar trebuie invatate din mers pe unele, multe din ele s-ar putea sa fi fost intarite in trecut prin pedeapsa/recompena. 
         Invatati sa va prostiti. O mama care are un bebelus invata sa se alinte si sa-l alinte, dar o mama care ia un copil marisor, nu a avut timpul necesar pentru a invata  cum sa-i provoace un zambet, o bucurie. Invatati sa va bucurati de copil si sa-l evaluati mai putin. Sa va bucurati de dumneavoastra ca mama si sa va oferiti mai mult credit. Sa va stropiti cu apa, sau sa va pupati peste tot sau sa va bateti cu perne, cu iarba cosita, sa va fugariti…poate inseamna mai mult decat cinci lectii si nu fiecare pas trebuie sa fie unul educativ. Pana la urma va invata la scoala literele, dar limbajul iubirii numai dumneavoastra il puteti invata.

miercuri, 30 aprilie 2014

5 luni

Ilinca: Mami sunt bucuroasa ca esti bucuroasa
Eu: De ce?
Ilinca: Pai tu nu stii ca esti a mea?
 Imi spune de zeci de ori pe zi cat ma iubeste si ma pupa. Descopar pe zi ce trece ca e un copil remarcabil (nu ca e a mea), asa e ea de la Doamne Doamne, este un copil ca toti copiii care infloresc pentru ca se simt iubiti.
Seara se imbraca in pijama, apoi ne bagam in pat, spune rugaciunea, apoi urmeaza "Pupul" fara de care se blocheaza totul, apoi isi suflica manecile, isi baga degetelele in gura, se face covrig, isi indeasa funduletul in burta mea, si isi pune talpicile pe piciorul meu (si eu stau covrig), altfel nu se poate adormi, decat intr-o imbratisare cat mai stransa.
Dimineata se trezeste incredibil de bucuroasa, rade tare si-i rad si ochisorii si este pufoasa si moale si calduta si plina de bucurie. Daca cumva indraznesc in week-end sa dorm peste 6:30 "Mami, a venit lumina", "Nu vrei sa spunem animalele/culorile...", uneori o mai iau in brate si ma plimb cu ea prin camera si atunci se muleaza de parca ar fi a doua mea piele. E maruntica si cand alearga privirea mea devine o rugaciune de multumire pentru acest copil, pentru ca m-a facut mama, pentru ca inima mi s-a facut mare si a intrat ea toata acolo, pentru ca e lichida iubirea pentru ea si-mi curge prin vene, pentru ca o vad fericita, pentru ca turuie cat e ziulica de lunga, pentru ca o aud razand si cantand si o vad dansand zilnic, pentru ca ma uimeste mereu cu cat e de desteapta, de inteleapta si cata iubire si bucurie poate oferi.
S-a schimbat intru totul cu o singura exceptie -pisica:D, daca o intreaba cineva daca ramane la el, ea raspunde "nu, ca ma asteapta Shubita" (motanul), cand ajungem acasa pana sa deschid usa "vai saracul Shubita, plange, a stat singur", cum intra in casa il ignora total...Din cand in cand ii mai aplica si cate o corectie, asa preventiv :( (la asistentul maternal era o distractie sa faci elice din matzele trase de coada).
Daca la inceput nu aveam timp nici sa respir, sau sa fac un dus, sa-mi duc un gand pana la capat, rapid, in aproximativ doua saptamani am itnrat intr-o rutina, si, incet incet mi-am recapatat din viata mea, integrand-o in actiunile mele, asa ca sa nu disperati, exista depresie si post-adoptie datorita lipsei de timp/oboselii(intr-o noapte in prima saptamana de nesomn am luat sticla de ulei in loc de cea de apa)/schimbarii totale de poli in viata/temerilor (ricine pare mai bun pentru meseria de mama decat mine), dar trece :)).
Scopul meu in viata nu a fost sa fiu doar mama, nu am asteptat asta cu disperare, nu am deznadajduit ca nu a venit mai repede, nu am facut din copil o solutie, nu mi-a umplut viata pentru ca inainte ar fi fost goala, era plina si frumoasa si inainte. Ea insa mi-a stabilit prioritatile : ea si undeva acolo departe ceilalti si celelalte, intr-un mod asa subtil si discret ca o respiratie, e atat de normal ca totul sa inceapa si sa se termine cu ea...
Avea dreptate Vigotski cu faptul ca devin destepti copiii adoptati, pentru ca se simt iubiti si atunci ei infloresc, recupereaza toti anii si lunile in care poate s-au uitat la pereti albi pe fond alb... Sunt si lucruri care vin din mostenirea ei genetica si ma amuza: de exemplu este foarte talentata la orice sport, s-a urcat pe bicicleta, in jumatate de ora merge perfect, daca joaca fotbal cu mai multi baieti, dribleaza de parca e o mica campioana si cu siguranta le ia mingea, danseaza pe ritm, are voce, are o indemanare nemaipomenita in maini, poate sa faca foarte multe lucruri dificile si pentru un copil de 7 ani, are o busola primitiva si se orienteaza in spatiu incredibil (recunoaste cu usurinta un loc in care a mai fost doar o singura data, chiar si locuri pe care le-a vazut intr-o poza).
Pe asistentii maternali i-am integrat in familia extinsa, sunt ca niste rude de la tara, cu care vorbim din cand in cand la telefon si la care, acum ca e vreme buna vom merge in vizita. Vorbim firesc despre perioada in care a stat la X. Nu am abordat ideea de adoptie, desi folosesc cuvantul de fata cu ea si povestesc daca ma intreaba cineva liber, doar ca nu i-am putut spune inca ca a nascut-o alta femeie, inca nu stie cum se nasc copiii, si intr-o zi i-am spus ca mamele poarta copii in burta, s-a speriat a crezut ca mamele pot manca copiii, asa ca nu am vrut sa o sperii sa creada ca o poate manca vreo doamna.
Intr-o zi m-am suparat pe ea si i-am spus, s-a apucat de plans tare, a doua zi m-a itnrebat daca mai sunt suparata pe ea si i-am spus ca nu, la care ea: "daca te superi iei alt copil, nu?", era sa lesin. I-am explicat ca nu exista alt copil pentru mine, ca ea e copilul meu si eu sunt mama ei si eu nu am ce face cu alt copil si ca o iubesc tot timpul, chiar si cand ma supara, dar as prefera sa nu ma supere. In ultima vreme pare ca a inteles asta, cand spun "te iubesc si o sa te iubesc toata viata" ea completeaza " si nu lasi pe nimeni sa-mi faca rau":)), cred ca am spus propozitia asta in prima saptamana cand am adus-o acasa si se pare ca i-a placut cum suna ca a inregistrat-o ad-litteram.
 Tema recurenta pentru saptamana aceasta este:
Ilinca: Mami, te iubesc mult
Eu: Eu mai mult
Ilinca: ba eu mai mult...

luni, 21 aprilie 2014

Copiii adoptati

Am cel mai bun si mai frumos copil din lume. Toti care o vad sunt socati de faptul ca este adoptata (intr-o mica masura si pentru ca seamana fizic cu mine). Nu stiu care este prejudecata principala si de ce ii socheaza, cred ca se asteapta ca acesti copii sa fie un fel de copii de mana a doua... altfel nu le inteleg socul. Este o domnisoara desteapta si frumoasa si vesela si...ce ma bucura cel mai tare pe mine e faptul ca este empatica. Daca ii e rau cuiva sau e trist, sau este sarac vrea ea sa-i dea un pupic, sau sa-i faca maimai sau sa-i duca o jucarie sau sa-i faca o surpriza. Este un copil intelegator si minunat si plin de rabdare! - se poate juca singura chiar si doua-trei ore (deseneaza, face puzzle, lipeste si decupeaza...), sta linistita la Biserica  si o ora jumatate fara sa o trag de maneca sau sa-i fac observatii, poate intelege ca eu  ma uit la un film, sau lucrez, sau stau de vorba cu cineva, nu se baga in seama cand sunt alti adulti, nu se da cu "curu de pamant" cand nu are acces sau nu obtine ceva.
google

Ii multumesc zilnic Domnului pentru ea si...e atat de frumoasa si desteapta si...e o ambasadoare perfecta pentru cei care inca se indoiau daca sa adopte dar inca ma deranjeaza uimirea si laudele...oare suntem atat de superficiali incat sa punem etichete unor niste copii orfani?
 Sunt niste copii destepti si frumosi si buni si iubitori ca toti copiii doar ca si-au intalnit parintii putin mai tarziu pe calea adoptiei si au suferit putin mai mult...

miercuri, 9 aprilie 2014

Ziua gargaritei

Ieri a fost ziua Ilincutei, am fost dupa masa de pranz, la gradinita, cu tort:). A ramas doar grupa ei si dna. educatoare a urcat-o pe un scaun si copiii i-au cantat "la multi ani" si cand sa cant si eu m-a busit plansul - a fost un moment incredibil pentru mine, nu imi inchipuiam ca pot simti atata emotie la o zi de nastere. Ea era si speriata si incantata si uimita si fericita - a intins mana spre mine si mi-a zis incet "mami ai venit tu si ai adus si tort" - era asa de emotionata...
 Seara cand am intrat in casa am rugat-o sa se duca in sufragerie si sa-mi aduca sticla cu apa ca mi-e sete. A deschis usa si..."oau, o bicicleta" :)) Mi-a multumit de nenumarate ori, isi dorea de la Craciun o bicicleta si in fiecare zi pentru buna purtare trageam impreuna cate o linuta pe un caiet - pana cand s-a umplut pagina.
Ieri mergeam pe strada si-i multumeam Lui Dumnezeu pentru manuta calda si "cufoasa" si moale din mana mea:)

marți, 18 martie 2014

Primele 3 luni acasa ale copilului adoptat I

google
       Au trecut trei luni deja de cand Ilinca este acasa. Inainte sa vina imi doream sa postez fiecare zi pe care o parcurgem pe blog, poate e util cuiva si noua,  dar timpul nu mi-a permis, am scris insa intr-un jurnal pe hartie. Nimeni din afara nu ar ghici ca nu este a mea dintotdeauna, chiar si eu uit tot mai des. Acum Ilinca este o domnisoara desteapta, politicoasa, frumoasa, creativa. In trei luni a invatat sa vorbeasca, sa se poarte, sa-si controleze emotiile, sa se adapteze la sute de situatii noi, sa numere, sa spuna multe poezii, povesti, sa deseneze, sa se joace singura, si...sa creeze ea povesti si cantecele. A invatat animalele si culorile si numerele, si adunarea si... (lucruri firesti, dar pe care eu nu am pus accentul) - le-a invatat pentru ca este un copil dornic sa invete, e ca un burete care absoarbe informatiile, un copil harnic... La gradinita nu se deosebeste acum prin nimic fata de ceilalti copii. Nu am pus accent pe informatie ci pe relatie. Asta mi-a recomandat-o un psiholog in prima saptamana cand venise acasa si eram inebunita ca nu stie absolut nimic (in afara de "papusoi" nu stia nici o leguma de exemplu). Asa ca am lasat-o mai moale cu informatia si am pus acentul pe relatia dintre noi si bine am facut.
      Prima luna a fost...daca nu toata luna, primele doua saptamani un iad pentru mine cel putin. Copilul pe care ti-l doresti vine cu un intreg bagaj de rupturi, obiceiuri si sub imperiul schimbarii, a temerilor, a dorului de asistentul maternal, a frustrarilor te poate aduce la stari aproape de deznadejde. In prima saptamana ma inchideam in baie si plangeam si apoi ieseam iar zambitoare si pozitiva. Unii copii se manifesta prin plans, prin suparare, Ilinca prin obraznicii. Imi testa de mii de ori pe zi limitele, era de-o obrznicie crunta, facea intentionat ce stia ca nu are voie, ma ignora cand vorbeam cu ea. Unele sfaturi privinda adoptia spun ca trebuie sa-i canti in struna pentru ca sa se lipeasca de tine. Nu am facut-o, am pedepsit-o destul de des, ca ajusesem eu frustrata de atata cearta. Plangea des si din orice, striga " tatiiiii" - pe asistentul maternal de mi se rupea inima la fiecare cearta, si repeta un cuvant de parca i se bloca creierul de genul " vreau apa, apa, apa , apaaaa, apa...". Eu cred ca un copil are nevoie de autoritate, in genere am fost destul de ferma, dar nu o lasam sa planga la nesfarsit asa ca am invatat-o sa-si ceara scuze si apoi sa ne impacam (la inceput ne impacam cu o bucurie exagerata) si o luam in brate si o alinam.
M-am jucat multe jocuri care presupun nevoile fizice de baza, de tandrete, de atingeri -  dansam de multe ori pe zi impreuna (ea in bratele mele), faceam pizza pe spatele ei (un joc prostesc cand framanti aluatul, apoi il intinzi, pui salam, rosioare...)- si ii masezi spatele, inelus invartecus in palma ca sa ma lase sa o tin de mana (acum si prin casa ne tinem de mana), o pupam cu forta uneori sa vada ce placut este, am facut baie cu ea, am invatat-o sa se cuibareasca la mine in brate cand doarme. Chiar daca copilul pe care il veti lua a dormit singur pana acum, "invatati-l prost" si luati-l in pat cu dumneavoastra, apropierea fizica este ceva magic, se creaza o intimitate, o incredere, o caldura, el se simte protejat, isi dezvolta sentimentul de siguranta vis a vis de dvs..
    Am luat-o des in brate de cate ori am putut. I-am spus ca o iubesc si pe strada si acasa si in orice moment, mergem pe strada si hat cate un pupic pe manuta. Am intrat de cate ori a fost nevoie in jocuri stupide de-a cocuta - multi dintre copiii adoptati vor sa-si refaca traseul firesc al vietii si atunci vor sa fie cocute pentru cateva minute (cred ca vor sa treaca prin toate fazele normale ale unui copil iubit/dorit) -cand Ilinca dorea (acum vad ca a depasit faza) nani nani puiul mamii, era cocuta o leganam si-i cantam apoi redevenea fetita mare. La inceput isi acoperea fata cu mainile cand o pupam, imi evita privirea, apoi m-a lasat sa o pup, iar acum ma copleseste cu pupaturi in orice moment.

    O sa fiti socati poate, dar cel mai de ajutor lucru in procesul de adaptare si in normalitatea fetitei mele este faptul ca isi suge degetul. Sunt recunoscatoare pentru asta (desi ma enerveaza inca cateodata cand dorm ca mai tzocaie) - este ceva al ei din primele zile de viata, pe care s-a putut baza intotdeauna, si oricate schimbari au fost in ultima vreme, "el" este acelasi, punctul de sprijin. Ilinca are si un ursulet (pe care i l-am cumparat eu la prima intalnire in oras cand eram in potrivire cu care doarme, dar este incomparabil). Ea isi suge degetul inainte de culcare si noaptea in somn. Daca i se deformeaza dintii, maxilarul (pana acum nu vad modificari) mi se pare un pret foarte mic fata de sanatatea psihica si afectiva a copilului - aparatele dentare sunt oricum tot mai performante.
       Eu am stat o luna acasa cu ea, apoi fix la o luna a mers la gradinita - nu s-a temut, nu a plans, s-a adaptat repede, stia fiecare minut ce se intampla la gradinita (am recapitulat zilnic cu doua saptamani inainte de a merge ce se intampla - mergi te joci, papi, dormi si apoi vine repede mami si te ia acasa).
Ideal ar fi fost poate sa stau mai mult de o luna acasa dar nu am avut cum. Oricum in aceasta luna i-am redus la maxim stimulii de orice fel: cat mai putine persoane cu care sa intre in contact, am stat mai mult in casa sau am fost la plimbare, am ascuns cadourile pe care i le-au adus cunoscutii si familia (nu cumva sa creada ca de cate ori intra cineva pe usa va primi cate ceva) si ca sa nu fie coplesita de atatea jucarii, haine, mancare... Copilul trebuie sa isi doreasca ceva ca sa il primeasca (ma refer la jucarii, carti, teatru, film, cursuri) nu sa venim in intampinarea nevoilor lui de acest fel. La televizor am incercat sa nu o las mai deloc, cu foarte putine exceptii (2 desene de cate jumatate de ora fiecare) timp necesar pentru mine sa pot respira la inceput. Acum in timpul saptamanii nu deschidem televizorul si in week-end uneori la acestea alteori deloc (eu cred ca televizorul este foarte daunator pentru copii (la asistentul maternal se uita zi lumina 7/7 zile), nu ma intereseaza achizitiile pe care le-ar face de la desene - poate invata 100 de cuvinte noi, dar atentia are foarte mult de suferit) - daca acum cateva luni nu avea rabdare sa-i spun nici o poveste de cateva pagini, acum pot sa-i citesc povesti lungi ca "Frumaosa din padurea adormita".
Am incercat sa ii ofer o rutina foarte clara: in fiecare seara spunem povestea si rugaciunea (povestea inseamna o poveste inventata despre o oita care nu are prieteni si se imprieteneste cu o fetita minuanta care doarme cu mamica ei si cu ursuletul in fiecare noapte (ca noi?), sa se poata plasa in contextul unei normalitati, vinerea coboram pe jos de la gradinita si mergem la Biserica, sambata dimineata facem prajituri...toate astea verbalizate ca sa si inteleaga rutina (ii da un sentiment de siguranta).
Va continua...