Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

joi, 13 octombrie 2016

Inca un prag depasit

Aseara copilul meu frant de oboseala a adormit in sufragerie si...cand am mutat-o in dormitor nu s-a trezit, nu s-a aparat, a dormit in continuare desi am carat-o intr-o pozitie chinuita pentru ca este destul de mare:) ca sa o pot lua frumos in brate.
Asa cum am mai spus, pana acum n-am reusit niciodata performanta aceasta. Daca constient are incredere oarba in mine, inconstient, mereu se trezea si incerca sa se apere cu manutele cand o mutam adormita:).
Au trecut aproape trei ani pentru asta:)
The sky is the limit...for love:)
o poza a mainilor noastre:)

duminică, 4 septembrie 2016

Spunem sau nu spunem la scoala despre adoptie?

Intr-o saptamana Ilinca incepe clasa zero.
Daca la gradinita am spus doamnelor ca e adoptata, ca nu e un secret, dar nici nu as vrea sa fac public, ma intreb daca la scoala e nevoie sau e indicat sa spun invatatorului. Ilinca stie ca este adoptata, isi cunoaste povestea reala, adaptata la nivelul ei de intelegere.
La gradita avea alt certificat de nastere si a fost oarecum firesc sa explic situatia, in plus avea foarte putine cunostinte pentru varsta ei, ceea ce nu e cazul acum.
Nu este nici pe departe un secret, dar o doamna care mi-a lasat un comentariu mi-a sugerat sa fiu cat mai discreta ca e spre binele copilului.
Alte pareri?

luni, 25 iulie 2016

If not...then

DACA NU...ATUNCI
Scena la tara, povestita de mama (copilul din poveste e adoptat, nu il cunosc, doar pe bunica)
Copilul e adus de bunica in vacanta la bunici. Copilul se pune pe urlat ca vrea acasa la parinti. Bunica plina de nervi ii explica ca"esti o tiganca si daca mai faci atatea marafeturi, parintii te duc inapoi de unde te-au luat".
Bunica in cauza este un om fain, copilul, ca toti copiii o adusese la exasperare pe moment, altfel il iubeste.
Chiar daca vi se pare de bun simt...si aveti senzatia ca toata lumea stie ca asemenea lucruri nu se spun, incercati sa vb cu cei cu care va lasati copiii, ca in niciun caz sa nu foloseasca astfel de amenintari...
Cand eram eu copil se folosea des aceasta amenintare ca te duc parintii si te dau la tigani/la casa de copii/nu te mai iubesc. Cei carora li se suneau astea nu trecusera prin ele, asa ca nu le dadeau importanta, dar pentru un copil care deja a fost abandonat nu exista frica mai mare, cel putin in prima perioada:).
Verbalizati care sunt amenintarile/cuvintele care nu pot sub nicio forma spuse...

joi, 21 iulie 2016

O atingere face cat o mie de caramizi :)

Inainte sa vina Ilinca am studiat cam toate cartile de parenting traduse la noi, plus multime de articole si totusi nimic nu avea sa ma pregateasca pentru ceea ce a urmat. Nimic nu conta, intre mine si copilul meu era un zid. Ea avea un zid, urmat de alt zid si de alt zid, toate zidite bine in jurul ei. (atunci cu siguranta nu stiam cat de multe are si cat de trainic sunt construite, ca m-ar fi apucat disperarea). Cum puteam patrunde la ea(nu mi-am pus intrebarea asa de clar, mai mult era o nevoie, o disperare si o lupta continua). Atingand-o. Copiii adoptati nu au fost atinsi, nu au fost mangaiati niciodata (copilul meu, cand am mangaiat-o prima oara pe manuta isi tinea rasuflarea, era in extaz, nu stia ce e asa de placut si ce i se intampla). Dar cum ajungeti la manuta? Ca Ilinca mea nu ma lasa sa o tin de mana, asa ca am inventat inelus invartecus facut in palma ei, ca sa simta cat e de placut sa te atingi, de mii de ori, si de fiecare data mimam o bucurie prosteasca cand ghicea degetul cu care ii faceam inelusul). Sau, il intrebati pur si simplu (la Ilinca sigur ar fi mers atunci, dar nu mi-a trecut prin cap): vrei sa te mangai? imi dai voie sa-ti arat? E foarte placut. Chiar daca respinge (ca orice noutate) voi insistati si maine, cu acelasi entuziasm..., pana cand o sa vrea sa nu va mai opriti, iar voi veti face scurta la mana. Over an over again.
Scarpinati-l pe spate in fiecare seara inainte de culcare, faceti-o o rutina (plimbati-va mana pe spatele lui, apoi mangaiati-l pe cap pana adoarme sau tineti-l de manuta.
Dormiti cu el, cat de mult, tineti-l cat mai aproape, daca va respinge, sau daca se muta lipit de perete, cumparati-i un pat de o persoana in camera lui si dormiti dvs acolo. Daca ati putea sa-l obisnuiti sa doarma pe dumneavoastra ar fi de-a dreptul ideal:), sa va asculte bataie inimii.
Faceti baie cu el.
Intrati in apa la mare cu el in brate.
Tineti-l in brate, cat de mult si de des puteti, "invatati-l prost", dar mai ales in locurile publice, in aglomeratii, petreceri, mall-uri. Sa stie ca se poate baza pe dvs, nu-l impingeti sa se duca sa se descurce, s-a descurcat singur pana acum, acum trebuie sa invete sa se bazeze, sa renunte la control si sa vi-l predea si e destul de infricosator. 
Jucati-va orice joc care presupune imbrtisari si rostogoliri si gadileli si atingeri cat mai multe.
In public, imbratisati-l des, atingeti-i umarul, capul, luati-i manuta si i-o pupati.
O atingere banala darama zeci de caramizi pe care zile intregi de orice alte activitati nu le-ar putea darama. Apropierea fizica este ceea ce i-a lipsit cel mai mult. Asistentii maternali ii ofera mancare si haine si socializare, uneori si jucarii, dar atingeri destul de precar.
Am observat chiar ca...un copil adoptat si dupa multa vreme dupa ce are o familie are tendinta de a se lipi de persoane, de a sta aproape, de exemplu pe o banca, intr-o sala de asteptare, astfel incat sa-si atinga genunchii, va sta srijinit cu spatele de dvs in timp ce descopera lumea, asa cum fac copiii mici, desi el este prescolar:)

miercuri, 20 iulie 2016

Sa iubesti!

Cand am adoptat imi era frica daca nu o sa fiu iubita pana la capat, daca copilul isi va iubi mai mult parintii biologici, care, nefiind langa el ii poate proiecta in parintii perfecti?
Chestia faina e ca nici nu mi-ar mai pasa, treaba copilului nu e sa te iubeasca, a ta este sa il iubesti si il iubesti intr-atat incat niciun gand nu exista fara filtrul care se numeste copil. Cand devii parinte iubesti in ciuda a toate si neconditionat, nu e un schimb, o reciprocitate, imi dai-iti dau. Asta cred a e singura relatie care se sustrage trocului.
Asa ca...dragi viitori parinti, nu va temeti ca nu veti fi iubiti, cu siguranta veti fi, dar...nici nu conteaza, conteaza sa iubiti, sa va depasiti toate limitele si limitarile, sa va cunoasteti frumosi si minunati, sau hidosi in momente de maxima tensiune, conteaza sa o luati de la capat in fiecare dimineata, mai imbunatatiti, mai plini de iubire, inarcati de momente magice care se nasc in voi si in copilul din viata voastra:).
https://ro.pinterest.com/pin/380906080965922464/


sâmbătă, 21 mai 2016

Cum schimbam numele unui copil adoptat

In mod normal fiecare purtam cu noi o lista cu nume pe care sa le punem fetei sau baiatului nostru, inca de cand suntem copii. Ea se adapteaza mereu, in functie de varsta, gusturi, nume care capata rezonanta in viata noastra.
Cand se naste un copil e simplu, parintii aleg unul din lista un nume, dar cand il adopta? Copilul adoptat vine cu prenumele proprii, care, la fel ca si numele de familie, se poate schimba odata cu noul certificat de nastere, practic copilul primeste o identitate cu totul noua.
Eu am asa o lista, cu nume care imi plac, cel putin de baieti:)), iar la fete cu nume care imi displac:).
La inceput, cand am cunoscut-o pe Ilinca, am scris numele care-mi placeau pe o lista, incercand sa vad care i se potriveste, copilul avand aprope 4 ani si o anumita personalitate... Apoi m-am razgandit in perioada vizitelor, mi se pareau prea multe schimbari. Apoi am citit ca numele e darul pe care parintii il fac copiilor, am simtit ca trebuie sa se rupa cu totul de trecut, asa ca am luat lista si m-am hotarat asupra unuia care i se potrivea manusa. Numele de botez, de sfant, i-a ramas ca al doilea prenume.
Cum i-am schimbat acest nume? Copilul avea 3.8 ani cand a venit acasa, dar stia putine cuvinte, alinturi deloc, asa ca...am inceput sa-i spun prajiturica, turtita, ilincuta, acadica, bombonica. Auzea tonul si credea ca ilincuta e tot un alint printre altele, apoi am inceput sa o strig asa, apoi am prezentat-o asa, apoi i-am vorbit/strigat/adresat exclusiv asa cam dupa 2 saptamani. Nici nu si-a dat seama:)
Probabil sunt si alte modele, dar acesta a fost al nostru, care a avut rezultat bun, Ilinca stie povestea numelui ei: dintr-o lista de nume, mami a ales numele care i se potrivea cel mai bine:)

mrsmyerskindergarten.blogspot.co.uk

sâmbătă, 9 aprilie 2016

6 ani

Ilinca a implinit ieri 6 ani. In drum spre casa...
Ilinca: mami, poti sa te mariti la orice varsta?
eu: de la 20 ani incolo da
ea: dar la 6?
eu: la 6 nu, vrei sa te casatoresti?
ea: as vrea...ca sa dansez cu David L...


Ilinca imi povesteste bucuroasa ca s-a intalnit cu parintele
eu: si ce ai zis?
ea: Buna parinte!
eu: si el?
ea: Buna Ilinca! :)) pe vremea mea nu se cadea sa i spui buna la parinte, dar...cat de stresant era sa il salut, sa-i zic "sarumana"...nu ma bucura niciodata sa ma intalnesc cu el, sigur nu salutam destul de tare de cuviincios, de frumos;)